Noul film muzical care a sedus Hollywood-ul vorbește despre ceea ce contează în viață, despre pasiune și libertate versus stabilitate și bani, despre ce înseamnă cu adevărat dragostea și despre puterea de-a ne urma visele până la capăt.
Vizual, nu am mai întâlnit o asemenea exuberanță de la Moulin Rouge! încoace, filmul în care Baz Luhrmann s-a aventurat să-i pună pe Nicole Kidman și pe Ewan McGregor să cânte și să danseze (inclusiv pe fundalul bolții înstelate, cu Luna cântând cu vocea lui Plácido Domingo), iar rezultatul a fost magic.
Aceeași bucurie, căldură și efervescență din care se construiește vraja inefabilă a unei secvențe de cinema a cărei amintire poate dura o viață se degajă și din acest drăgălaș și fermecător La La Land.
Încă nu a avut loc seara Oscarurilor, iar filmul a strâns deja aproape toate distincțiile pe care le poate obține o producție cinematografică, de la recordul de șapte Globuri de aur – la categoria film muzical / comedie (pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu, cea mai bună regie, cel mai bun actor – Ryan Gosling, cea mai bună actriță – Emma Stone, cea mai bună coloană sonoră originală și cel mai bun cântec – „City of Stars”) la numeroasele nominalizări la BAFTA și la o mulțime de premii cinematografice importante.
Scenariul său a fost scris încă din 2010, însă regizorul și scenaristul Damien Chazelle s-a lovit mereu de reticențe referitoare la subiectul filmului. Mai mult, ideea le-a venit lui Chazelle și colegului său de cameră Justin Hurwitz (autorul muzicii filmului) încă de când erau studenți la Harvard.
„Am vrut să fac un film care să omagieze musicalurile vechi, dar în care să existe și realism și în care lucrurile să nu se întâmple «ca în filme», ci mai curând ca în viață”, spunea Chazelle despre povestea lui.
Cei doi și-au ales ca lucrare de licență un film muzical alb-negru, cu buget mic, care să reflecte viața orașului Boston și aspirațiile unui trompetist de jazz. Intitulat Guy and Madeline on a Park Bench, acesta s-a transformat în debutul în lung-metraj al lui Damien Chazelle, un mic film independent lansat în 2009, care a primit cronici excelente.
Chazelle, în special, era fascinat de tradiția filmelor din anii ʻ20 care omagiau câte un oraș, precum Manhatta (un scurt-metraj documentar regizat de pictorul Charles Sheeler și de fotograful Charles Strand în 1921) sau Man With a Movie Camera (capodopera lui Dziga Vertov din 1929).
După absolvire, în 2010, el și colegul lui s-au mutat în Los Angeles și au început să cerceteze pe îndelete acest oraș ultracelebru, a cărui istorie nu prea a ajuns însă pe ecran până acum.
Cuceriți, ei au deplasat povestea de la Boston aici și au încercat să redea pe ecran farmecul L.A.-ului, care i se descoperă celui care îl străbate pas cu pas, ca foile unei cepe, spun ei.
Prin urmare, au evidențiat în film ce li s-a părut reprezentativ pentru el, adică traficul intens și neîntrerupt, extinderea impresionantă a orașului și asfințiturile de o frumusețe specială.
La La Land trimite nu doar la muzicaluri clasice, precum Umbrelele din Cherbourg sau Domnișoarele din Rochefort, la Cântând în ploaie sau la filmele cu Fred Astaire și Ginger Rogers, la clasicul Rebel fără cauză ori la nemuritoarea Ingrid Bergman, dar și la Whiplash, mult mai evidentul succes al lui Chazelle din 2014.
De fapt, și Andrew Neiman, protagonistul din Whiplash, și Sebastian din La La Land se luptă să mențină un echilibru între pasiunea pentru muzică și viața reală. Iar Damien Chazelle cunoaște foarte bine prețul compromisurilor care i s-au propus și pe care le-a refuzat.
Ani de zile el nu a putut produce La La Land pentru că nici un studio nu voia să finanțeze substanțial un film muzical plasat în zilele noastre, care nici măcar nu avea cântece familiare publicului, capabile să-i asigure din pornire un număr de fani.
Mai mult, era un film muzical bazat pe jazz, gen pe care multe voci chiar din lumea spectacolului îl considerau dispărut. Când la orizont s-a ivit posibilitatea ca filmul să fie produs de studiourile Focus Features cu un buget de aproximativ un million de dolari, dar cu o serie de modificări aduse scenariului (protagonistul urma să fie rocker, nu pianist de jazz, numărul coregrafic atât de complex din deschidere urma să fie modificat, iar finalul urma să fie transformat într-unul siropos), Chazelle, slavă Domnului, a refuzat.
Abia după ce a intrat în atenția lumii cu Whiplash, răsplătit cu trei premii Oscar (cel mai bun actor în rol secundar – J. K. Simmons, cel mai bun mixaj de sunet și cel mai bun montaj și încă două nominalizări), el s-a putut gândi serios la acest superb La La Land, al cărui titlu trimite nu doar la numele informal al Los Angeles-ului, ci și la acea stare pe care o ai când te desprinzi de realitate, cu alte cuvinte când plutești printre nori.
Și, ca să fie totul clar pentru spectatori încă de la început, el a gândit (împreună cu Mandy Moore, coregrafa filmului) un impresionant număr de dans plasat chiar în deschidere, „Another Day of Sun”, care a implicat o sută de dansatori și care a fost gândit inițial pe post de uvertură.
Tocmai acest plonjeu în vis lansat în forță pe ecran de la bun început anunță frumusețea și originalitatea întregului film. Mai mult decât prin culoare, dans, energie, frumusețe și ritm, La La Land cucerește însă prin sinceritatea cu care își asumă tenta nostalgică și prin vibrația cu care știe să ne amintească ce anume merită să apărăm în viață.
Nu doar de povestea Miei și a lui Sebastian, doi tineri talentați care aspiră la o carieră artistică în Los Angeles–ul zilelor noastre ne pasă de-a lungul acestui film magic. De la pantofii de step iviți ca prin minune din poșeta Miei la dansul aerian din observatorul astronomic, de la trimiterile la vechiul Hollywood, cu music-hall-urile sale de aur, la evocarea pasiunii pentru jazz, scenariul magic al lui Damien Chazalle ne evocă o mulțime de lucruri acum uitate pe care, nu chiar atât de demult, oamenii le venerau.
O piesă de jazz clasic, armonia, improvizația, creativitatea, frumusețea comunicării adevărate sunt tot atâtea lucruri de care, în rutina cotidiană, uităm tot mai des și mai apăsat.
Este ceea ce cu nici un chip nu fac Mia și Sebastian. Chiar și în etapele aparent romanțioase ale idilei lor, cei doi nu alunecă nici o clipă în tonul miorlăit al stereotipului. Iubirea lor este, și ea, ca o improvizație de jazz, frumoasă, umană, imperfectă, imprevizibilă și, de aceea, atât de emoționantă. Nici o replică nu e găunoască, nici o situație nu e obositoare sau plicticoasă.
„Acesta e visul: conflict și compromis, asta este incitant”, îi spune Sebastian Miei, deschizîndu-i larg porțile fascinației pentru jazz, pentru o lume în care o notă muzicală greșită era o crimă, iar un muzician fără pasiune era de neconceput.
Louis Armstrong, Thelonius Monk, Miles Davis, Charlie Parker și alți coloși ai jazz-ului ne sunt readuși în memorie cu o putere și o emoție care transformă filmul într-o poveste ce transcende momentul realizării sale și evocă toată suferința și bucuria de a crea a oricăror artiști care au existat vreodată.
Ce mai reprezintă jazz-ul pentru generațiile de azi și, mai mult, ce mai reprezintă lucrurile pline de frumusețe de altădată, iată întrebarea care plutește în aer în acest film seducător și atât de tandru, tot timpul auto-ironic și dulce-amărui.
Și mai există acolo un moment în care Mia evocă dragostea pentru mătușa ei, cea care i-a insuflat atașamentul față de artă și emoții. Parisul, Sena înghețată, freamătul, bucuria de-a risca se transformă într-o pledoarie pentru emoție și autentic într-o lume în care nimeni din cei care creează – pictori, scenariști, muzicieni, actori, dramaturgi – nu are voie să-și (re)nege vocația, pierdut printre motivațiile zilnice ale supraviețuirii. Trebuie să reînvățăm care sunt reperele artistice, culturale, valorile adevărate și frumusețea și să le apărăm de ignoranța tot mai răspândită care schimonosește lumea.
Într-o lume înăcrită de prostie, nepăsare și indiferență sau, mai rău, învrăjbită de ură, îngâmfare și intoleranță, arta, emoția, cultura, bucuria de-a crea reprezintă singura soluție pentru salvarea de la dispariție.
Este ceea ce afirma și marea scriitoare Ludmila Ulițkaia nu demult (în interviul acordat în emisiunea „Garantat 100%” din 4 decembrie 2016), când spunea că „noi toți avem nevoie de o persoană care să ne întindă mâna și care să ne ridice pe următoarea treaptă” și că „doar cultura și educația îi pot oferi omului posibilitatea de-a aprecia singur ceea ce se întâmplă”.
Inițierea prin cultură… Mia învață să iubească jazz-ul prin pasiunea lui Sebastian pentru el, iar discuția dintre ei pe această temă este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în ultimul timp la cinema.
Când ea îi spune că pentru ea jazz-ul înseamnă acordurile lui Kenny G. ori muzica ambientală care se aude la petreceri, dar e numai un fond pentru conversație, el îi desființează stereotipurile și îi explică ce e măreț în jazz, ducând-o să asculte un virtuoz.
Astfel, precum altădată cafeneaua lui Rick, „Seb’s” devine un spațiu cinematografic antologic, o Zonă magică în care visele se pot realiza, cu condiția să nu uiți niciodată în ce crezi. Sau să nu fii lăsat să uiți.
Pentru că inclusiv povestea de dragoste dintre Mia și Sebastian este o continuă încurajare și susținere reciprocă, adică tocmai păstrarea acelui filon magic de iluzii ale tinereții și a credinței că ele se pot realiza, în pofida oricăror tentații materiale imediate.
Și din acest motiv, La La Land ne amintește perfect de ceea ce spunea, nu chiar atât de demult, François Truffaut – „Filmul este un amestec perfect de adevăr și spectacol”
La La Land Producţie SUA, 2016. Regia și scenariul: Damien Chazelle. Cu: Ryan Gosling, Emma Stone, Rosemarie DeWitt, John Legend, J. K. Simmons, Finn Whittrock, Callie Hernandez, Sonoya Mizuno. Durata: 128 de minute. Premiera: 23 decembrie. Distribuit de: Freeman Entertainment