Filmul lui Tom Twyker, Lilly Wachowski şi Lana Wachowski, “Cloud Atlas”, îţi rămâne în minte şi te marchează, reprezentând o experienţă intelectuală.
Are tot ce trebuie unui film: este profund, se raportează la idei mari şi idealuri înalte, are perspectivă istorică panoramică, este captivant, aduce simultan şi a film istoric, şi a policier, şi a film SF, are o coloană sonoră formidabilă, pe care o vei ţine minte toată viaţa şi pe care o vei raporta la propria ta viaţă.
Dar are un songur punct slab: este prea sofisticat. Prima dată când îl vezi îl înţelegi superficial, a doua oară, mai bine, iar a treia oară, după ce s-a sedimentat ideatic şi ai înţeles ce se întâmplă, îl înţelegi în profunzimea sa.
Problema este că un film, chiar şi unul de artă (iar Cloud Atlas nu este un film de artă, ci o combinaţie de genuri filmice, incluzând şi un film de artă), trebuie să fie mai simplu, mai coerent, să aibă un fir roşu clar, simplu, percutant şi să transmită o singură idee mare.
Or, Cloud Atlas are cinci fire roşii narative distincte, din cinci epoci istorice diferite, care transmit o singură idee mare. Iar în cursul filmului apar diferite idei mari secundare, cum ar fi cea a destinului creatorului Sextetului “Cloud Atlas”, Robert Frobisher, care este strivit între roţile destinului său, după ciocnirea cu un alt compozitor, Vyvyan Ayrs.
Există şi un plan filosofic al filmului, care creează o altă sofisticăreală suplimentară a filmului. În fapt, fraţi Wachowski nu sunt la primul film cu suprafaţă ideatică exhalând idei filosofice. Mai există şi “Matrix”… Aici încep problemele.
Mai apoi, structural, cele cinci planuri narative se succed rapid, uneori cu sound-ul precedentului plan narativ rămânând cumva peste trecerea la următorul plan narativ, ceea ce dă un sentiment de fluditate narativă, dar creează la viziunare derută.
Partea cea mai interesantă este că aceiaşi actori joacă simultan în mai multe roluri, în diversele planuri narative ale filmului. De exemplu, Tom Hanks joacă şase roluri, Halle Berry tot şase, Jim Broadbent cinci, Hugo Weaving şase, Xun Zhou trei, Susan Sarandon şase ş.a.m.d..
Te uiţi la un personaj, dintr-o anumită epocă, şi ai impresia că îl cunoşti de undeva. Face parte din farmecul şi misterul filmului, dar deopotrivă derutează.
Cel mai interesant este că cei trei regizori au dat semne acum câţiva ani că ar dori să lanseze o versiune extended a filmului, spunând “să vedeţi ce grozavă este versiunea extended” şi sugerând că unele shotcut-uri ale filmului se datorează faptului că depăşirea dramatică a bugetului iniţial stabilit s-a datorat faptului că producătorul şi cererea din piaţă le-au impus scurtarea filmului, care altfel se transforma într-un soi de “Lord of The Ring” într-un singur macrofilm de lung metraj.
Personal, mi-ar face plăcere să văd un astfel de subprafilm, fie el şi lung cât Isus din Nazaret, al lui Zeffirelli, dar nu ştiu câţi sunt ca mine.