Diferenţa dintre Zoso şi un urangutan păros

Share

La Radio Erevan se pune întrebarea: care este diferenţa dintre Zoso şi un urangutan păros? Radio Erevan răspunde: urangutanul ştie să desfacă bananele regulamentar.

Trecând peste glume: între Zoso şi un urangutan păros există multe diferenţe în favoarea blogerului. De exemplu, acesta are un blog de mare succes. Urangutanul nu. Adică Zoso are mulţi vizitatori unici. Dar şi Cancan, şi Click, şi Libertatea au mulţi vizitatori unici şi stim cum îi fac, aşa că se pune întrebarea: cum îi face Zoso?

purecontent

Să luăm, de exemplu, această postare, ocazionată de o postare a lui Tiberiu Lovin (care reuşeşte performanţa să nu-l trimită la plimbare pe individ şi să aibă relaţii civilizate cu el):

«Despre mediocritatea din media românească

Să presupunem că patronul nu îţi dă salariul vreo două luni şi n-ar fi prima oară când se întâmplă asta. Azi minte ceva, mâine altceva, poimâine nu răspunde la telefon. Un angajat care e stăpân pe ceea ce face ar pleca şi ar lua cu el şi monitorul staţiei de lucru.

Aici intervine problema. Angajatul român nu e stăpân pe ceea ce face. Dacă ar fi, firma ar fi pe plus şi patronul ar avea de unde să plătească salariile. Ironic, nu? El nu îşi ia salariul pentru că nu produce ceva pe care patronul să îl poată vinde pe destui bani ca să îi poată acoperi salariul angajatului. Ironie cruntă.

Aşa că nu îi plângeţi pe angajaţii Monkey Channel. Îşi merită soarta. Stau acolo pentru că nu îi angajează nimeni în altă parte, pentru că nu ştiu să facă nimic. Şi exemple de ce nu ştiu să facă angajaţii români din media sunt pe aici: unudoitrei. Oamenii care au făcut mizeriile alea lucrează în continuare acolo, ba chiar au impresia că sunt plătiţi mai puţin decât valorează.»

În mod normal, ar trebui să fac un comentariu scurt, sintetic, din câteva cuvinţele, la adresa bozbolocului bizbilicutic, de genul “minte de hârtie creponată”, “masturgicrapor de euglene verzi blânde”, “vitriolator de galaxii umede”. Acestea sunt uşor de comis. Problema este, aşa cum am mai spus şi în alte dăţi, mult mai complexă.

Planul general

Până să apară blogurile şi blogăreala, ca instituţie, pe Internet, pe website-urile cotidianelor şi televiziunilor noastre, sub pseudonim, ori pur şi simplu nesemnat, pegra virtuală românească se manifesta liberă.

Unii produceau un potop de injurii şi jigniri şi fetişizau limbajul argotic şi jargoanele suburbiilor.

Anonimul producător de lături internautice e, în general, ca profil psihologic, un tip frustrat, complexat, căruia îi e teamă să se manifeste astfel în situaţii în care lumea ştie cine este. Acest gen de lansator de rahat internautic există în continuare. Şi va exista mereu, cât timp Internetul este liber, pentru că libertatea are preţul ei.

O a doua categorie de comentatori era (şi este) cea a celor aflaţi în solda unor interese economice şi politice. Aceştia făceau (şi fac) diversiuni şi umpleau (şi umplu în continuare) website-urile publicaţiilor de comentarii cu direcţie şi cu tendinţă. Uneori împănate cu injurii, alteori nu. Şi aceştia îşi continuă existenţa. Unii au interese financiare directe – adică sunt plătiţi ca să facă astfel de porcării, alţii indirecte – adică postează voluntar comentarii în funcţie de intersele lor personale. De regulă meschine.

Momentul apariţiei blogerilor a fost unul firesc în România. Atunci, natural, probabil la fel de natural ca mlaştina lângă baltă, ori ca turnătorul pe lângă un serviciu secret, ori poate ca şicanele mobile din coada clasamentului la cursele cu maşini, ori ca gazele în apropierea unui intestin gros, a apărut, printre alţii ca el, şi Zoso.

Şi are succes. De ce? Poate pentru că este citit de foarte mulţi anonimi producători de lături internautice, dar şi de cei aflaţi sub influenţa acestora şi, de asemenea, de pegra care are interese legate de acest grup de traficanţi de gunoaie virtuale.

Ilogic. Fără argumente

Să analizăm acum puţin textul domnului Vali Petcu. Primele două fraze sunt ok. Adică sunt banalităţi, locuri comune, dacă vorbeşti în termeni generali. Există o mulţime de patroni, mai ales în astfel de vremuri, care nu dau salariile şi promit mincinos că o vor face.

Ce urmăreşte însă autorul textului? Să afirme că…

“Un angajat care e stăpân pe ceea ce face ar pleca şi ar lua cu el şi monitorul staţiei de lucru.”

Total eronat. Un angajat care procedeaza astfel îi ridică prosteşte mingea la fileu angajatorului rău platnic şi va fi căutat de Poliţie. Angajatorul său îl va reclama negreşit pentru furt. O asemenea conduită ar fi cea mai mare prostie. Angajatul are obligaţia să fie corect cu firma unde lucrează, care îl plăteşte, până la ultima consecinţă legală posibilă. Există onoare. Unde vrea să ajungă însă Petcu? La a afirma că…

“Angajatul român nu e stăpân pe ceea ce face. Dacă ar fi, firma ar fi pe plus şi patronul ar avea de unde să plătească salariile.”

Din nou eronat. Angajatul nu este niciodată în totalitate stăpân pe ceea ce face. Nicăieri nu eşti de capul tău, nici în propria ta casă, căreia nu poţi să-i dai foc, de exemplu, d-apăi la serviciu… La propriu, angajatul şi angajatorul, dacă vorbim despre presă, sunt, în linii mari, coproprietari pe produsul rezultat. Unul plăteşte pentru managementul realizării acestuia, în timp ce altul îl realizează.

Nu există deci nici o logică în afirmaţia aiuritoare că, dacă angajatul ar fi stăpân pe ce face, firma la care lucrează ar fi pe plus şi ar avea de unde să dea salarii. Nu de aceea nu are o firmă bani pentru salarii, că angajatul nu e stăpân pe ce face. Afirmaţia este o tâmpenie.

Ceea ce mă deranjează este că Petcu afirmă că angajaţii Money Channel îşi merită soarta. De ce? În continuare:

“Stau acolo pentru că nu îi angajează nimeni în altă parte, pentru că nu ştiu să facă nimic”

Iarăşi eronat. Există foarte mulţi angajaţi The Money Channel (asta cu Monkey Channel e o porcărie, noi, jurnaliştii, poate că vorbim astfel între noi la o bere, dar unul oarecare, pe Internet, nu are căderea să scrie asemenea mizerii) care ştiu mai multă meserie decât mulţi jurnalişti din presa română ce nu cunosc în aceste zile stresul celor de la TMC.

Şi dacă TMC se închide îşi vor găsi de lucru în presă fără probleme. Iar dacă petcii din presă îi vor lăsa pe dinafară pe unii, ca să nu le pună în pericol scaunele pe care le lustruiesc cu brăcinarii lor Nino Cerutti, ei se vor adapta şi vor face altceva cu succes, pentru că sunt prea deştepţi ca să nu stea lucrurile astfel.

Planul particular. Cazul The Money Channel

Motivele care fac ca TMC să fi ajuns în actuala situaţie sunt multiple. În primul rând, îmi pun foarte serios problema dacă, chiar şi fără criză, în România o staţie de profilul TMC – nişa nişei, pieţe economice, poate fi profitabilă.

Spun aceasta pentru că mă îndoiesc că apariţia Money Channel a fost precedată de realizarea unui studiu adecvat, privitor la targetul, ţintele şi profitabilitatea previzionată ale staţiei.

Vântu a vrut să aibă încă un instrument de lobby media, în primul rând pe pieţele financiare – exact cele pe care ar fi pilotat anterior nişte afaceri, care fac obiectul unor dosare redeschise exact în aceste zile: cele referitoare la Scandalul FNI şi la posibilele devalizări ale Băncii Agricole, BRS şi BID.

Nu cred că a existat o idee clară de management de firmă şi nici o politică editorială coerentă. S-a început cu news & commentary, apoi s-a creat, oportunist, un larg segment de emisiuni orientate spre anumite “burţi de bani” în timpuri de criză, pe care Money a încercat să le mai uşureze de finanţe.

Nu în ultimul rând, imaginea postului este, din punctul meu de vedere, prea mohorâtă. Cartoanele şi burtierele albastru închis îmi lasă în gură un gust amar. Uniforma corporate în care apar pe post, fără excepţie, tunşi regulamentar, toţi realizatorii staţiei, iarăşi mi se pare o greşeala.

Iconoclastia gratuită este o eroare, dar cea coordonată şi bine dozată, pe diferite spete şi planuri jurnalistice, relaxează şi face bine la sticlă. Mai susţin ceea ce am afirmat întotdeauna: dacă vrei să comunici ceva greu de înţeles de către un tip deştept din afara pieţelor, trebuie să-ţi umanizezi discursul, nu să vorbeşti ca robotul exclusiv în termeni tehnici, turuiţi unul după altul ca mitraliera, că nu eşti BVB TV, nici SIBEX TV.

O să-mi permit aici doar să amintesc de câţiva excelenţi jurnalişti de la The Money Channel, cu care mă ştiu bine şi pe care îi apreciez în mod deosebit, indiferent de prostiile în care s-au băgat unii dintre ei: Dan Suciu (pe care l-am apreciat întotdeauna, excelent şi echilibrat jurnalist economic), Adrian Iclozan (care mi-a fost coleg la Radio Contact şi ştie mai multă carte de presă decât ar putea să înţeleagă vreodată vreun zos oarecare de pe Internet sau din afara acestuia), Liviu Moldovan (care mi-a fost coleg la Revista Bilant şi cunoaşte pieţele internaţionale ca pe buzunarul său), Dan Apostol (care a lucrat pentru BBC, deci nu poate fi altfel decât un jurnalist foarte bun, pe care îl ştiu din vremuri imemoriale, de când puricii se potcoveau cu potcoave de 40 de quintale pe la Star Station Pro FM, dincolo de manageriatul său nefericit la TMC) şi aş putea continua astfel multă vreme.

După cum se observă, am dat unele nume dinspre managementul TMC, pe care îl consider parţial vinovat pentru starea editorială a postului. Dar a face management şi a fi un jurnalist bun sunt lucruri diferite. Oameni ca aceştia vor fi întotdeauna ofertaţi de alţi patroni din presă. Ei sunt un asset indiscutabil.

nota: Această postare este un pamflet şi trebuie tratată ca atare, aşa cum stau lucrurile de la Arghezi încoace. Şi nu numai.

Share