home CULTURA Umilinţa de a fi autor român in România. Eseu trist

Umilinţa de a fi autor român in România. Eseu trist

Share

Ai scris o carte – de specialitate, să spunem – sau poate un roman şi vrei să-l publici. Ai ceva de spus semenilor tăi, dar nu te cheamă nici Mircea Cărtărescu – care iubește femeile – şi nici Mihaela Rădulescu – care iubește bărbații; nu eşti nici Dan/Sandra Brown şi cu atât mai puţin Dan Puric/Pavel Coruț. Ce-i de făcut?

~Eseu trist de Ziua cărții~

Cum să-ţi găseşti un editor care să-ţi publice cartea, că doar de-asta ai scris-o, nu s-o ţii la sertar, cum se spune că se întâmpla pe timpul comuniştilor. Nici nu te mai gândeşti la o eventuală recompensă materială pentru efortul tău scriitoricesc, să presupunem onest, dar îţi doreşti măcar să-ţi vezi cartea tipărită frumos.

Până la 1521, când a fost datată Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung – primul text despre care știm că a fost scris și păstrat în limba română – românii nu s-au înghesuit deloc să scrie. Dacă ar fi făcut-o, ar fi rămas cu siguranță mai multe urme din toate secolele în urma acelui 1521. De vreo zece ani încoace, românii au intrat, pare-se, în recuperare scriitoricească forțată.

Acum, toată lumea scrie cărţi: în puşcărie (pentru reducerea pedepsei), la serviciu (teze doctorale pentru promovare şi 15% spor la salariu), în timpul liber (de amorul artei), din orgoliu („Am scos şi eu o carte, băăă!”), din interes profesional (se cere la CV-ul academic, dar numai la edituri acreditate). Prea puțin se scrie însă din vocație și din pasiune autentică pentru slova scrisă și citită.

O parte din rezultatul acestui elan scriitoricesc se vede cu ochiul liber pe tarabele amplasate strategic în apropierea gurilor de metrou din cartiere, în maldărele de cărţi pline de praful trotuarelor, care aşteaptă, cele mai multe, zadarnic. O altă parte din vasta producție de carte mioritică zace încă prin debaraua sau balconul din apartamentul autorului, în aşteptarea distribuţiei face-to-face cu dedicaţie cu tot, căci de o vânzare la public nici poveste nu poate fi vorba. În același timp, prea puţin din toată această producţie de texte-ntre-coperţi se regăseşte în librării, atâtea câte au mai supravieţuit prin marile oraşe.

Şi atunci unde-i umilinţa autorului? Umilinţa începe în momentul în care îţi cauţi cinstit un editor. Îndeobşte sunt două variante. Prima, la care puţini autori apelează, este studiul pieţei şi alegerea acelui profil editorial (de obicei o editură cunoscută, cu oarece prestigiu) care se potriveşte cu tema cărţii, urmat de un mail către office@ … sau redactia@… cu oferta autorului, având în ataşament un CV şi un extras din carte sau chiar tot textul, în pdf. Urmează umilitoarea aşteptare, care de cele mai multe ori se soldează cu o suverană tăcere (extrem de rar apare confirmarea de primire din partea editorului), iar finalul este cel bănuit: „Vă mulţumim pentru încrederea acordată editurii noastre, dar volumul dvs. nu se încadrează în politica noastră editorială”.

Mai nou, adică de câţiva ani încoace şi după prăbuşirea la jumătate a pieţei românești de carte în urma crizei declanşate în 2008, a apărut un nou fenomen: chiar şi editurile mari, de la care nu te aşteptai, în condiţiile în care textul propus este onorabil, dar cu un presupus public de nişă, îl întreabă direct pe autor ce sponsor are sau cu cât este dispus să contribuie la cheltuielile editoriale. În final, puţini autori acceptă această contra-ofertă sau sunt capabili să o susţină financiar.

A doua variantă este, din păcate, cea mai uzitată. Prin diverse cunoştinţe, autorul, de obicei un inocent aflat la prima sa aventură editorială, ajunge la un editor de apartament, care-i cere o sumă modică în raport cu ceea ce-i solicitase marea editură şi-i promite în schimb un tiraj elegant, cu copertă lucioasă („V-o facem noi, dvs. doar o aprobaţi”) de două-trei sute de exemplare livrabile clientului-autor.

Acesta, inocent cum spuneam, nu ştie că respectivul sereleu editorial nu are corectură, nu are redactare, ci un băiat priceput la toate (uneori chiar patronul) face şi tehnoredactarea, şi coperta, şi comanda la tipografie, obţine ISBN-ul, iar în final transportă tirajul în portbagaj şi încasează contravaloarea serviciului de a băga între două coperţi (cel mai adesea de un kitsch greţos) textul primit, poate chiar fără a-l fi citit măcar. Rezultă astfel oceanul de maculatură care a inundat România, simultan cu reducerea drastică a numărului de cititori. Aproape că numărul scriitorilor români l-a depăşit pe cel al cititorilor.

Aceasta este şi mult invocata justificare şi plângere a editorilor: în România nu se mai prea citeşte. În schimb, se scrie. Mult şi, cel mai adesea, prost. Iar editurile, cele care mai merită încă acest nume, ce să facă pentru a supravieţui? Îşi reduc riscurile de retur al tirajelor, optând mai ales pentru autori străini consacraţi (certificaţi de un Nobel sau Goncourt…) şi pentru câţiva scriitori români cu vânzare sigură, pe care editura a avut grijă să-i înregimenteze şi să-i promoveze.

În plus, aceleaşi edituri, sub scuza discountului uriaş cerut de distribuitorii-librari (circa 50% din preţul de vînzare al unei cărţi) stabilesc şi un preţ cu mult peste capacitatea de cumpărare a unui intelectual român cinstit. Un mare romancier român contemporan spunea într-un interviu că doar 5% dintre autorii spaţiului mioritic nu plătesc din buzunar pentru apariţia cărţilor lor, el fiind dintre aceştia, dar fără a se putea întreţine din scrisul său.

Dar ceilalţi? Cei care vor să-şi publice rezultatul unor cercetări oneste şi nu copiate, de interes general sau special? Cei care au un talent literar real, dar nu şi genial? Cei care au ceva adevărat de spus, dar nu potrivit clişeelor de tip self-help? Toţi aceştia ce să facă?

P.S. A nu se presupune, în cel mai curat stil românesc, că semnatarul acestor rânduri ar fi vreun autor frustrat, care-și varsă astfel năduful nereușitelor sale editoriale. Dimpotrivă. Dovada este disponibilă printr-o simplă navigare pe Google tastând numele său.

Citeşte şi
Mobbingul înseamnă o presiune psihologică exercitată de şefi sau de colegi pentru a-l determina pe
Volumul e o calatorie in trei epoci bucurestene: sfarsitul sec. al XIX-lea, anii 30 si
"Mesajul meu catre tine, dupa 6 ani in care noi doi n-am mai vorbit, este
Ascultăm albumul Nektar din anul 1971, "Journey to the center of the earth", o perlă
Soprana româncă de renume mondial Angela Gheorghiu o taxează dur pe Gabriela Firea. "Am refuzat aceste
Los Jaivas, aşa cum am mai scris şi în alte dăţi, este nu numai o
Trupa suedeză ABBA va susţine un nou concert. Dar pe scenă nu vor ieşi membrii
Romanul „Noaptea in oraș, fără părinți”, scris de Dănuț Ungureanu, a luat Premiul RomCon pentru
Scriitorul Călin Hentea scrie o cronică de film. Dar în realitate aceasta este o falsă
Paradoxul, cu ambele sale ipostaze, e întruchipat de un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.
Share