Un film lucid, incomod, La fille inconnue, despre un proces de conștiință privit ca un act de inconștiență sau chiar o amenințare de către cei mereu grăbiți, venali sau indiferenți în fața suferinței.
Jenny Davin, o doctoriță tânără cu o carieră promițătoare, este nevoită să își schimbe total atitudinea față de pacienți și de modul în care trebuie să acționeze după ce la câțiva pași de cabinetul său are loc o crimă pentru care se simte parțial responsabilă.
Aceasta este premisa de la care pornește eroina celui mai recent film al fraților Dardenne, ajungând, ca mai toate personajele lor, să călătorească în primul rând prin labirintul propriilor temeri și trăiri.
Analiză pe motivaţii şi context social
Filmul nu exploatează însă mai deloc acest filon de policier, ci este concentrat pe analiza motivațiilor și a contextului social în care s-a petrecut crima respectivă. Cu o rigoare aproape chirurgicală, Fata necunoscută / La fille inconnue desface, strat cu strat, anevoios și sub semnul permanent al încălcării unor teritorii periculoase, mecanismul relațiilor sociale deteriorate până la absență dintr-o mică așezare belgiană contemporană.
Astfel, povestea se constituie de la bun început într-o dramă ale cărei intenții sunt plasate nu în sfera investigației detectivistice (pe care o desfășoară, de altfel, tânăra doctoriță și nu anchetatorii oficiali), ci în aceea a mentalităților și atmosferei cu care se confruntă protagonista, învăluită din toate părțile de o amenințare mută, la care toți par complici.
În consecință, elementele noi care se adaugă mereu la acest puzzle de tăceri și lașități, de minciuni și piste false conturează, de fapt, subteranele firii omenești, în care orice enormitate e posibilă, iar o crimă poate fi privită impasibil de martorii ei întâmplători.
La fille inconnue. De la detașare rațională la căutarea înflăcărată a adevărului
La fel ca Sandra din „Două zile, o noapte” / „Deux jours, une nuit” (regizat de frații Dardenne în 2014), eroina de aici este aproape în permanență în pragul disperării și în goană contracronometru.
Singurele momente de răbdare perfectă sunt cele în care își consultă pacienții, iar cele rarisime de destindere sunt cele în care, copilărește, Jenny acceptă câte o gofră, un sandvici sau o cafea pentru a-și manifesta încrederea și disponibilitatea de comunicare față de cel care i le oferă.
Filmul este și un omagiu față de profesia de medic, rar adusă pe ecran în toate detaliile misionariatului pe care îl presupune, precum în acest „La fille inconnue”. Printre căutările ei neîncetate, o vedem pe Jenny făcând vizite la domiciliu la cele mai imposibile ore, în cele mai reci sau ostile locuri, îngrijind răni urâte și dând sfaturi cu blândețe oricăror pacienți o solicită, indiferent cât de marginali sau strâmtorați sunt.
Înger justiţiar
Abstractizată la maximum, Jenny devine în cele din urmă un fel de înger justițiar al memoriei unei necunoscute, acționând într-un fel considerat de cei mai mulți nebunesc, gratuit sau foarte supărător, „doar” pentru ca o biată adolescentă săracă și neimportantă aproape pentru nimeni să nu rămână îngropată fără nume și uitată pe veci.
Această luptă neobosită pentru neuitarea unui semen arată dimensiunea umană, altruistă a acestei doctorițe care consideră că nu are dreptul să închidă ochii și să-și vadă nestingherită de viață. Iar această zbatere a ei este cu atât mai impresionantă cu cât demonstrează triumful asupra propriilor demoni.
Să nu uităm că, într-o secvență de la începutul filmului, ea își dojenește colegul stagiar pentru că se lasă tulburat de suferința unui copil adus la cabinet într-o criză cauzată de convulsii.
Cu discreție, despre furtunile din adâncuri
„Un medic nu are voie să se implice emoțional, pentru că n-ar mai putea da un diagnostic corect”, este crezul ei profesional, pe care i-l explică tânărului și fragilului viitor medic. Tocmai ea este însă cea care, printr-o ezitare de câteva secunde ajunge să declanșeze indirect fapta ce o va apăsa atât încât o va face să-și reconsidere toate principiile și convingerile.
Stilistica filmului este cât se poate de austeră, trecând de la rarele tonuri strălucitoare de la început la o cromatică sobră, alb-albăstrui-cenușie, aproape înghețată, ce caracterizează interiorul clinicii, dar și exteriorul, autostrada din vecinătate, șantierul și clădirile din beton.
În acord cu acestea, personajele au gesturi reținute, dialoguri laconice și vinovății nenumărate, dar ascunse, tăcute. De altfel, frații Dardenne sunt veritabili magicieni ai sondării durerilor camuflate, iar personajele lor au întotdeauna o mare pudoare în a-și dezvălui problemele și a se plânge de încercările dure la care îi supune viața.
Adèle Haenel, interpretare impresionantă
Impresionantă este în primul rând interpretarea acestei frumoase și vulnerabile Adèle Haenel (dublă câștigătoare a premiului César – în 2013 pentru „Suzanne” și în 2014 pentru „Les Combattants”), o alegere perfectă pentru rolul tinerei doctorițe atât de fragile și de hotărâte, reținută și totuși atât de consecventă în căutarea ei curajoasă și neobosită, pentru care cei doi regizori-scenariști, care se gândiseră inițial la Marion Cotillard ca interpretă, au schimbat puțin și au întinerit personajul.
De altfel, ei au povestit că, de-a lungul celor patru săptămâni de repetiții, Adèle a venit mereu cu soluții ingenioase pentru rezolvarea personajului său, că a fost spontană, imprevizibilă și dezinvoltă.
Iar rezultatul este un personaj emoționant, care îmbină date temperamentale aparent opuse și care e conturat cu finețe a detaliilor inclusiv prin vestimentație – bluza roșie de la început este înlocuită apoi de culori sobre și de paltonul nelipsit care sugerează că-i e în permanență frig.
La fille inconnue. În competiţie pentru Palme d’Or în 2016
Regăsim aici, de asemenea, o parte din actorii pe care i-am văzut în filmele anterioare ale celebrilor cineaști belgieni, de la „Copilul” / „L’Enfant” (2005) la „Tăcerea Lornei” / „Le silence de Lorna” (2008), „Băiatul cu bicicleta” / „Le gamin au vélo” (2011) sau „Două zile, o noapte” / „Deux jours, une nuit” – Olivier Gourmet, Jérémie Renier, Fabrizio Rongione, Thomas Doret, Christelle Cornil – și, o dată cu ei, atmosfera familiară de acțiune ferm și atent controlată, aparent rece, sub care se ascund atâtea zbateri, sensibilități, îndrăzneli, ezitări, frici și dureri omenești.
Aflat în competiția pentru Palme d’Or în 2016, „La fille inconnue” este un film puternic și răscolitor, o incursiune lentă, chiar metodică, incomodă și nesfârșit de tristă în complicatul mecanism al firii omenești, al pretextelor fabricate de cei mai mulți pentru a-și masca lipsa de sentimente, suficiența, răutatea sau chiar cruzimea, într-o lume care are nevoie acută de milă și iubire, pentru ca specia umană să nu se sufoce sub propria povară de ură și neîmpliniri.
Fata necunoscută / La fille inconnue Producţie Belgia, 2016. Regia și scenariul: Jean-Pierre Dardenne, Luc Dardenne. Cu: Adèle Haenel, Olivier Bonnaud, Louka Minnelli, Laurent Caron, Jean-Michel Balthazar, Olivier Gourmet, Jérémie Renier, Christelle Cornil, Fabrizio Rongione, Thomas Doret, Nadège Ouedraogo. Durata: 133 minute. Premiera: 24 martie. Distribuit de: Independența Film