Genocidul tăcut al pacienţilor post-AVC. Care e soluţia. Pe 2 februarie anul acesta, jurnalista Anca Apostol a făcut un AVC ischemic masiv.
După atac, în perioada de stabilizare de la Institutul de Neurologie şi Boli Neurovasculare (INNBN), a devenit afazică şi hemiplegică pe flancul drept.
Genocidul tăcut al pacienţilor post-AVC. Care e soluţia
În logica a ceea ce scriu aici, nu este de prim-plan şi nici de primă importanţă ce e ea: conştiinţa mea (aşa cum am spus public, când mi s-a decernat un premiu al Clubului Român de Presă), sufletul meu, partenera mea de viaţă.
Important e acum (şi pe asta mă voi axa) interesul public. Pacientul post-AVC este foarte emoţional şi are nevoie de un mediu de recuperare, după stabilizarea neuro, extrem de echilibrat.
Pacientul post-AVC trebuie să fie tratat, pentru a-şi reveni, coerent, sub atentă supraveghere, fără să fie supus la stres, noi traume, după trauma atacului, emoţii inutile, hick-ups-uri stupide sistemice, care îi frânează, încetinesc sau inversează procesul de recuperare.
Citeşte şi: Şi alte state UE prestante au cumpărat vaccin în devălmăşie
Or, sistemul de sănătate din România este croit de parcă oficialii din Sănătate doresc exact asta: ca pacienţii post-AVC să rămână invalizi pe viaţă.
În România, în fiecare an sunt 60-65.000 de AVC-uri, dintre care 10-15.000 sunt hemoragice. Jumătate dintre acestea duc la deces, restul sunt tratabile. Rămân cam 50.000 de AVC-uri ischemice.
Toate, hemoragice sau ischemice, au nevoie de stagii de recuperare coerente, susţinute, cât timp are nevoie pacientul asigurat (s.n.) de stagiul de recuperare, până când aceasta poate continua în condiţii optime, în regim ambulatoriu.
Citeşte şi: Cum stă treaba la Spitalul Floreasca. Hibe, gafe, dume
Aici apar două mari probleme.
1. Nu sunt destule paturi de recuperare. Asta înseamnă că, dacă toţi pacienţii care fac AVC ar fi spitalizaţi cât au nevoie (unul trei săptămâni, altul trei luni, altul o lună şi jumătate, altul şase luni), în scurt timp toate paturile de recuperare din România ar fi ocupate şi sistemul s-ar bloca.
2. CNAS este obligată, de Contractul-cadru din Sănătate, să stopeze 90% din decontarea oricăror servicii spitaliere, pentru orice pacient care este internat mai mult de 2-3 săptămâni.
Efectul combinat al acestor două defecte sistemice este haosul. Un număr necunoscut de aparţinători disperaţi aleargă prin sistemul spitalier de stat, punându-şi în funcţiune tot repertoarul propriu de pile şi relaţii, pentru a-şi salva de la invaliditate permanentă rudele bolnave.
Citeşte şi: Maternitățile din România. Lipsă de medici, aparatură depășită
Puţini reuşesc spitalizări de 2-3 săptămâni la stat, apoi continuă să sară dintr-un spital în altul. Unii au bani ca să meargă în mediul privat, pentru mai mult sau mai puţin timp.
La finalul ciclului, este decesul. Durata medie de viaţă a unui pacient post-AVC din România este, din aceste cauze, de 3-4 ani. Acesta este un genocid tăcut.
Răspunsul tipic pe care ţi-l dă un tehnocrat din sistem sau un responsabil ministerial e că este imposibil să satisfaci cererea imensă de paturi de recuperare. Sunt şi pacienţi ortopedici, care încarcă sistemul.
Bolnavii cronici au dreptul la viaţă şi ei
Da, corect, dar aceştia îşi revin în 2-3 săptămâni. Un exemplu notoriu e cel al actorului Florin Piersic, care, la 88 de ani, va intra în ambulatoriu exact după vreo 3 săptămâni de stat într-un spital.
Iar cererea poate fi satisfăcută, cu o bugetare inteligentă. Pentru ceilalţi pacienţi în recuperare, se pot face calcule. Inclusiv pentru cardiaci. Pentru bolnavii cronici, în general.
Scopul este simplu: vârsta acestor pacienţi scade accelerat. Tot mai mulţi oameni activi fac AVC. Recuperarea lor înseamnă câştigarea de forţă de muncă pentru România. Să facem deci calcule fie şi numai pentru cei post-AVC.
Să presupunem, grosso modo, că sunt anual 30.000 de pacienţi post-AVC, care au nevoie de paturi de recuperare, pentru mai mult de 3 săptămâni.
Ce înseamnă un pat de recuperare
În primul rând, Ministerul Sănătăţii ar trebui să facă o bugetare pe termen mediu şi lung a investiţiilor necesare. Nu e vorba numai despre paturi, fizic.
Sunt necesare paturile, în clădiri de spital, medici, asistenţi, infirmieri, brancardieri, kinetoterapeuţi, fizioterapeuţi, dieteticieni, logopezi, psihiatri, neurologi, aparatură medicală specifică de recuperare.
Vasile Barbu, preşedintele Asociaţiei pentru Protecţia Pacienţilor, cere de ani de zile asta. Răspunsul Ministerul Sănătăţii, constant şi consecvent, este că nu se poate, pentru că nu sunt bani.
Nu există nu se poate. Există “nu vreau”
Bani de la buget pentru campaniile electorale sunt? DSP-urile din toată ţara ar trebui să aibă statistici, pe judeţe şi localităţi, cu cazurile de AVC. Prelucrând statistic aceste date din teritoriu, Ministerul Sănătăţii poate afla care este nevoia de paturi de pacienţi post-AVC, profilată la nivel local şi naţional.
Secţiile de recuperare ar trebui să fiinţeze în acelaşi pavilion sau în pavilionul învecinat, ori la etajul apropiat de secţia de Neurologie unde a fost stabilizat pacientul. Astfel, acestuia, la mutarea în salonul de recuperare, îi va veni foarte uşor să suporte trauma transferului.
Nu va trebuie nici să ajungă acasă, total dependent, nici să alerge cu salvarea, dintr-un spital în altul sau chiar dintr-un oraş în altul, cu sirena deasupra capului, lucru care-l face apoi să îi trebuiască zile în şir pentru a se adapta şi a fi bun de recuperat.
Nimeni nu-l ascultă
INNBN avea o astfel de secţie, care a fost desfiinţată. Spitalul Bagdasar-Arseni are o astfel de secţie, la etajul 10, în clădirea ce se vede din stradă, pe Şoseaua Berceni. Este condusă de onorabil profesor Gelu Onose. Elias are o astfel de secţie, condusă de onorabilul profesor Mihai Berteanu. Exemplele pot continua.
Spitalul Municipal a avut o astfel de secţie. Nu o mai are. Trăiască Sorin Oprescu. Ideea lipirii secţiei de recuperare de cea de Neurologie nu îmi aparţine mie, ci directorului Clinicii de Neurologie de la Spitalul Colentina, prof. dr. univ. Bogdan Ovidiu Oprescu.
Pe care nimeni nu-l ascultă. Restul care trebuie făcut sunt bugetările multianuale susţinute, indiferent de cine vine la putere. Aşa de simplu ar trebui să fie.