Am asistat la penultima reprezentatie din Capitala (pana la noi vesti) a teatrului-documentar al lui Andrei Serban, „Spovedanie la Tanacu”, la Teatrul Odeon, aseara.
Rar ma duc la teatru, pentru ca am, cum s-ar spune, teatrul si filmul la mine acasa, sa ma uit de-acum incolo zilnic, sase ore pe zi, cativa ani, fara oprire.
Cand o fac, aleg pe cat posibil puneri in scena-eveniment. Am fost, de exemplu, la Notarra, la „Unchiul Vania”, in regia lui Yuri Kordonski, cu Horatiu Malaele protagonist. Memorabil.
Asa cum ne-a obisnuit acest teatru, aduce avangarda foarte sus si intr-o maniera foarte placuta spectatorului, prin apropierea de scena a auditoriului, care participa astfel direct la efortul actoricesc.
Am sa amintesc ca in anul 2006 am avut aici „Hamletmachine” de Heiner Muller, pusa de Dragos Galgotiu, iar mai inainte am avut un „La Tiganci”, pus de Alexandru Hausvater si exemplele pot continua multa vreme. Reusita se datoreaza si actritei Dorina Lazar, directorul Odeonului, care dovedeste meritorii calitati manageriale.
Punerea in scena
In mare, multi stim story-ul public a ceea ce s-a petrecut la Tanacu. Firul rosu al acestei piese este o naratiune continua a ceea ce s-a intamplat, dar resoneur-ul se schimba in aparenta, ramanand in esenta acelasi: autorul piesei, Tatiana Niculescu-Bran, sotia corespondentului in Romania al ziarului
„Le Monde”, care a scris copios pe acest subiect.
Resoneur-ul este inlocuit de doua substitute: personajul Chita, prietena din copilarie a Irinei Cornici, care ii relateaza comisarului de politie ce s-a petrecut; actiunea propriu-zisa, jucata pe scena de actori, inclusiv actrita care o joaca pe Chita.
In cursul piesei, rolul Irinei Cornici este jucat, succesiv, dar uneori si simultan, de doua actrite, care sunt, in principiu, una Dr. Jekyll si alta Mr. Hyde, existand in acelasi timp in Irina Cornici.
Totul este insa relativ (si vom reveni asupra acestui aspect). Cele doua fatete ale personalitatii schizoide a Irinei Cornici devin, pe rand, Jekyll si Hyde, cu ambii actori.
Intr-o curgere continua, apar portiuni ale piesei, in care declaratiile personajelor reale din acest scandal public nareaza, pe pelicula video, pe un ecran, in spatele scenei, in timp ce actorii care puna ceste personaje in scena rostesc exact aceleasi cuvinte, decalat la cateva fractiuni de secunda in urma inregistrarii video, in intunericul dens, cu un reflector cu lumina galbena puternica pe ei.
Ironic la adresa presei, a realitatii si a destinului, ultima scena de acest tip este cu preotul Corogeanu, care, in timp ce vorbeste, se intoarce din cand in cand spre ecran, ca sa vada ce spune originalul pe care il interpreteaza, cum tine bratele, ce expresie are pe fata, ca sa il poata imita cat mai exact. Realitatea transfigurata jurnalistic bate adevarul si devine un soi de mit desprins de realitate.
Ideea: Totul este relativ
Autorul 
piesei si/sau regizorul ne fac/face cu ochiul in permanenta, atragandu-ne atentia ca traim intr-o lume in care nu mai stim sigur cine este vinoval si cine nu. Fiecare are motivele sale, culpa sa, partea sa de adevar, pe care si-o sustine, intr-un teatru-dezbatere extrem de intens si de puternic.
Cine vrea sa ajunga la radacina problemei poate sa traga foarte bine concluzia ca piesa este extrem de profunda exact din acest punct de vedere, chiar daca nu este o piesa de teatru mare: problema lumii noastre azi, poti medita, de exemplu, este ca totul e relativ si nu mai stii care este adevarul si care minciuna.
Iar aceasta deoarece nu mai exista repere morale si a disparut etica, intr-o lume in care grozaviile sunt atat de mari, incat se escaladeaza spre cer una pe cealalta. Este o grozavie ca Irina Cornici si Chita au avut acel gen de relatii adolescentine, in camin, de stare pre-sexual-pubera combinata cu violenta? Este!
Dar sa vezi ca a venit un strain si a filmat scene sexy cu Irina in camin? Aceasta este o grozavie si mai mare decat prima. Grozaviile continua, intr-o escalada teribila, pana la moartea Irinei Cornici, la jumatatea drumului dintre manastire si spital. Este o grozavie? Este, si inca foarte mare, cea 
mai mare.
Nu mai stim care a fost prima, care a fost ultima, cum puteau fi toate aceste grozavii oprite si de catre cine si tocmai aceasta este marea problema, ca nu mai avem repere si nici solutii si suntem in criza.
O criza spirituala extraordinara, tot mai presanta, acuzata de lumea noastra moderna, in care se poate orice si totul este relativ, iar lucrurile teribile se petrec cu o viteza tot mai mare.
Eu cred ca aici a vrut sa ajunga Andrei Serban. Iar daca ma insel, o sa aduc aminte ce spunea marele poet Marin Sorescu despre criticii sai: ca, atunci cand ii vede ce scot din poemele sale, se minuneaza si el.
Profunzimea unor realizari artistice este facuta din astfel de situatii, in care este pus criticul (sau cronicarul) de catre artist, cu geniul sau.