Paradoxul, cu ambele sale ipostaze, e întruchipat de un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Nu este deloc de mirare că romanul Svetlanei Aleksievici „Războiul nu are chip de femeie” este un produs de propagandă sovietică.
Securitatea reloaded. A revenit pe sticlă filmul lui Calotescu, „Autobuzul”
Romanul a fost scris în decorul Republicii Socialiste Sovietice Bieloruse, în anii când Brejnev, Andropov și Cernenko erau liderii atotputernici ai URSS. A apărut în 1985, adică în primele luni ale regimului Gorbaciov, atunci când perestroika și glastnost-ul încă nu se impuseseră.
Impresionantul volum de mărturii culese și mai ales selectate de Svetlana Aleksievici despre dramatica contribuție a femeilor din URSS la giganticul efort de război sovietic, pentru înfrângerea formidabilei mașini de război naziste, poartă, pagină cu pagină, caracteristicile propagandei sovietice referitoare la Cel de-al Doilea Război Mondial.
Paradoxul, propaganda stalinistă şi propaganda brejnevistă
Desigur, tot potrivit canoanelor propagandistice ale epocii brejneviste, numele lui Stalin nu mai este obsesiv invocat (doar accidental) și nu mai este folosită sintagma „Marele Război Patriotic pentru Apărarea Patriei”.
În acord cu biografia modestă a sutelor de personaje feminine ce au făcut războiul la firul ierbii și care reprezintă personajul colectiv principal al cărții, mareșalii sovietici nu sunt evocați cu evlavie. Cum nu sunt aduse nici cifre sau procente doveditoare.
În afară de fasciștii germani, privați de orice nume propriu, restul combatanților, aflați de o parte sau de alta a marii încleștări, lipsesc cu desăvârșire. Așadar, romanul nu este unul de propagandă stalinistă, ci de propagandă sovietică, nu mai puțin insidioasă.
O propagandă perfidă, construită pe omisiune
O propagandă perfidă (prin aparenta sinceritate emoțională a discursului) și aparent convingătoare, dar clădită prin omisiune, la fel cum funcționează chiar și în zilele noastre propaganda rusă.
Adică, se alege cu grijă din realitate un detaliu puternic, semnificativ și mai ales convingător pentru susținerea obiectivelor propuse. Se ignoră drept inexistente celelalte aspecte nefavorabile (care poate că sunt majoritare, sau poate la fel de însemnate) și se diseminează detaliul cel util scopurilor propagandei, cu un ambalaj cât mai seducător, ca și când acesta ar ilustra întreaga realitate.
Exact acesta a fost procedeul propagandistic utilizat, cu talent jurnalistic, de Svetlana Aleksievici în croșetarea romanului „Războiul nu are chip de femeie”. Toate, dar absolut toate femeile sovietice, începând de la adolescentele de 16 ani, s-au oferit cu o irezistibilă ardoare, s-au zbătut cu ardoare, învingând omeneștile prejudecăți masculine, să plece pentru a lupta pe front, dar nu oricum, ci cu arma în mână împotriva fasciștilor germani, penttru apărarea patriei, fie ca lunetiste, fie ca transmisioniste sau pilot cvasi-sinucigaș pe bombardierele de carton, fie ca spălătorese sau ca bucătărese, fie ca partizan sau ca infirmiere, artileriste, geniste ..
Paradoxul femeilor sovietice perfecte
Toate, dar absolut toate femeile sovietice s-au sacrificat fără crâcnire, suferind enorm, suportând privațiuni de nedescris, dar nici una nu a suferit vreun afront, vreo aluzie nepotrivită măcar.
Nici vorbă de vreun viol sau pasiune mistuitoare, nici urmă de vreo promiscuitate în relația cu tovarășii lor de luptă sovietici, care nu știau cum să le mai ajute și să le protejeze. Cu adevărat, un om nou sovietic, în variantă feminină.
Tot așa, fasciștilor germani le-a fost rezervat un profil unic, fără nuanțe și fără excepții: toți erau niște bestii inumane, capabili de cele mai incredibile orori, toate descrise în detaliu.
Năstăvilită ură, multă omenie, paradoxul Aleksievici
Pentru sporirea efectului dramatic, cartea conține numeroase exemple cu luptătoare sovietice (îndeobște infirmiere), care, deși erau încărcate de o nestavilită ură în urma atrocităților la care fuseseră martore pe front, s-au purtat cu multă omenie față de detestatul fascist german rănit sau căzut prizonier.
La fel de nobili, altruiști, umani și cinstiți au fost și camarazii lor din Armata Roșie. Erau astfel dovedite superioritatea și umanismul soldatului sovietic în raport cu dușmanul său de moarte.
Implicit, cartea Svetlanei Aleksievici transmitea în această manieră soft propagandisticul mesaj referitor la URSS-ul brejnevistă, sincer iubitoare de pace și mereu promotoare a înțelegerii între popoare.
Teribila Armată Roşie
Nu numai în memoria arhivelor, dar și în cea colectivă, a popoarelor care au avut de-a face cu teribila Armată Roșie, este înregistrată o cu totul altă realitate dominantă – diametral opusă celei induse de romanul de propagandă al jurnalistei bieloruse.
Indiscutabil, poveștile culese și selectate de Svetlana Aleksievici de la supraviețuitoarele războiului sunt autentice, dramele individuale, durerile acelor femei sunt toate reale, la fel ca și umbra (discret reliefată), a acuzațiilor că ar fi fost niste curve, a nerecunoașterii postbelice (cu notabile excepții) privind meritele lor combatante și a dificultăților de readaptare la o viață normală, de femeie, care-și dorește să fie soție și mamă, în pofida abrutizării la care consimțise timp de patru amarnici ani de război.
Până aici, povestea acestui roman-mărturie este OK. Ceea ce nu este deloc OK și dovedește o mare orbire (sau lene, sau auto-suficiență) istorică, sunt cronicile și recenziile apărute în mass-media românească după ce cartea Svetlanei Aleksievici a re-apărut la editura Litera, având o copertă discordant de inocent-senzuală în raport cu conținutul cel crunt și sângeros.
Prima apariţie, în 1989, la Editura Militară
De fapt, prima apariție românească a romanului datează din 1989, la Editura Militară, cu o copertă purtând o grafică apropiată de sensul cărții. Este însă foarte posibil ca anumite paragrafe neconvenabil de perestroikiste și glastnostiste pentru dogmele ceaușiste din 1989 să fi fost cenzurate din textul Editurii Militare.
Atunci, în 1989, probabil că nu au fost prea multe comentarii publicate pe marginea cărții. Dar cele din 2016-2017 au strălucit doar prin evidențierea calităților literare ale autoarei, susținute prin numeroase și elocvente citate.
Nici un critic literar sau jurnalist actual nu a sesizat imensa încărcătură propagandistică premeditată a cărții și cu atât mai puțin contextul istoric și social în care a fost scrisă și publicată.
„Discursul polifonic” şi vituţile sale limitate
Toți comentatorii s-au îngrămădit să se extazieze în fața „discursului polifonic” alcătuit dintr-un colaj de voci umane – cam plictisitor prin monotonia clișeelor lacrimogen-patriotice lipite de o altă uniformă – fără a observa imensa diferență între vorbele scrise și faptele reale.
Sufocați de multitudinea premiilor literare, inclusiv a Nobelului din 2015, de statutul actual de disidentă al Svetlanei Aleksievici, certificat de Pen Club și Fundația Soros pentru o societate deschisă, critica literară și jurnaliștii români nu s-au gândit că poate se răsucesc în mormântul lor multele, prea multele victime ale bravilor ostași ai Armatei Roșii, nu doar din România.
În contrast total cu „Războiul nu are chip de femeie”, de parcă nici n-ar fi scrise de același autor, este „Vremuri second-hand”, publicat recent de editura Humanitas, despre „sfârșitul omului roșu”.
Alte cărţi merită atenţia noastră
Acest voluminos volum – în care este dezvăluit profilul real și plin de hățișuri al omului sovietic din perioada Gorbaciov și Elțin – la fel ca și cărțile despre războiul sovietic în Afganistan sau dezastrul de la Cernobîl, apărute după 1990, justifică cu adevărat atât statutul de dizidentă al Svetlanei Aleksievici, cât și premiul Nobel pentru literatură.
Nici vorbă în aceste cărți de vreo monotonie a pomenitului discurs lacrimogen-patriotic, cu accente fanatice, sau de îngenunchiere în fața unor dogme propagandistice impuse de putere.
Deși scrie tot despre oameni sovietici obișnuiți aflați în situații dramatice (destrămarea imperiului sovietic și degringolada ce a urmat, războiul din Afganistan sau tragedia nucleară de la Cernobîl), scriitoarea, devenită dizidentă, nu mai selectează potrivit grilei ideologice sovietice mărturiile consemnate.
Dimpotrivă, ea se străduiește să adune în cărțile sale impresii, gânduri, sentimente și re-sentimente, amintiri și nostalgii de toate culorile, din întreaga paletă de reacții umane. Și astfel rezultă pagini pe care le devorezi pe nerăsuflate, iar după ce le termini de citit, chiar începi să înțelegi câte ceva din misterele universului rus.