Probabil că atunci când Bach compunea fugile alea pentru orgă pe care, ascultându-le, simţi că te zdrobesc sunetele, că pătrund prin tine şi-ţi vibrează şi ultima
moleculă de carbon, nu se gândea, săracul, că peste trei sute de ani scenele muzicale vor fi ocupate de pezevenghi şi demoazele a căror singură calitate va fi mediocritatea.
FOTO: Focus Pictures via AnyPlace
Dar o mediocritate aurită, trâmbiţată, proslăvită, mediatizată. Prin definiţie, ca să reuşeşti într-un domeniu trebuie să ai talent, tenacitate, să munceşti din răsputeri. Iar muzica era, până nu demult, un domeniu în care impostorii n-aveau ce căuta, pentru că publicul îi simţea şi îi excludea din start.
În anii ‘60, ‘70, ‘80, nu puteai deveni cineva în muzică, indiferent despre ce stil era vorba, dacă nu dovedeai că ai o voce de spart paharele sau că eşti tătelul chitării, pianului sau al tobelor.
De câţiva ani încoace a apărut o generaţie care nu mai are asemenea pretenţii şi pentru care valoarea nu mai înseamnă ureche muzicală, voce, talent artistic, ci doar prezenţă scenică.
Apogeul acestui curent îl reprezintă Lady Gaga, recent câştigătoare a nu mai puţin de opt premii la MTV Video Music. Opt premii! Triumful talentului! Dacă ar veni un marţian şi i-am spune că această ciudăţenie a naturii este reprezentantivă pentru muzica apreciată astăzi pe Terra, cred că ne-ar zice irevocabil adio şi ne-ar pune, ca nivel de inteligenţă, pe o treaptă cu furnicile, meduzele şi găinuşa pitică din Galapagos, promiţând să ne mai viziteze peste câteva milioane bune de ani.
Cum de a fost posibilă apariţia “fenomenului Lady Gaga”, se întreabă sociologii şi psihologii, scărpinându-se în creştet. De ce zeci de milioane de adolescenţi sunt înnebuniţi după acest personaj demn de balamuc?
Ce-i atrage la această pipiţă care, dacă îi dai jos tonele de accesorii şi farduri, rămâne la fel de banală ca o vânzătoare de aprozar? Evident, totul este o chestiune de marketing. Cineva a pariat pe cretinismul tinerei generaţii şi a câştigat.
Sunt absolut convins că în jurul zăpăcitei roieşte o armată de consilieri care zi de zi nu încetează să se gândească la un singur lucru: ce să mai inventăm ca să şocăm lumea?
Astfel, Lady Gaga a pretins mai întâi ca are un penis în pantaloni, apoi s-a dat lesbiană, s-a sărutat cu un schelet, a pupat o broască, s-a îmbrăcat în carne macră şi, ultima găselniţă, a afirmat că ar fi posedată de spiritul lui Andy Warhol.
O doamnă pe care o apreciez foarte mult se întreba ce i-ar mai putea trece prin cap individei. Eu nu mă hazardez să răspund la această întrebare, dar nu pot decât să mă cutremur, la gândul că armata de descreieraţi de care vorbeam lucrează deja febril la noi şi noi “declaraţii şocante”.
Ce se petrece este trist: să ajungi să premiezi o cântăreaţă nu pentru ceea ce cântă, ci pentru extravaganţele ei. Normal, domnii de la putere au tot interesul să încurajeze pasiunea pentru Doamna Gâgă. Câtă vreme tinerii cu creierul gol din ziua de azi apreciază cântecelele ei siropoase n-o să cânte niciodată “Revolution” sau alte melodii “anarhiste”.
Pe aceeaşi scenă unde au strălucit cândva Madonna, Whitney Houston, Mariah Carey, adică nişte doamne care or fi fost ele excentrice, dar aveau şi voce, slavă Domnului, triumfă acum o piţipoancă de doi cenţi găuriţi, pe care nici un critic muzical n-ar sălta-o mai mult de categoria “gurista la nunţi şi botezuri”.
Doar ca piţipoanca asta cu fleica pe cap e Galateea zilelor noastre şi un Pygmalion diabolic a vrut să vadă cât poate îndura o generaţie de lobotomizati, aşa că şi-a făurit creatura după chipul şi asemănarea acesteia. Ce e mai trist e că moda doamnei Gâgă… citeste tot aici