Cand nu pot sa categoriseasca exact o trupa intr-o anumita subspecie muzicala de progresiv, ii zic ecclectic prog. Acesta este si cazul marii trupe britanice Manfred Mann‘s Earth Band.
Au inceput prin a face un soi de jazz prog experimental, a urmat apoi glorioasa perioada de rock progresiv, din anii ’70, cu doua albume colosale, „Solar Fire” si „Nightingales and Bombers”, apoi incet grupul a cazut in muzica disco, dupa o perioada de pop beat, iar pe la inceputul mileniului III au revenit la muzica rock progresiva in concerte.
Un astfel de concert am vazut acum cativa ani, la Sala Palatului. Un concert pe care nu-l voi uita cate zile voi trai. Totul, datorita personalitatii muzicale iesite din comun, evreul sud-african Manfred Sepse Lubowitz.
Langa el s-au aflat de-a lungul timpului muzicieni de exceptie, dintre care nu pot sa nu il amintesc pe solistul vocal si chitara solo Mick Rogers, basistul Colin Pattenden, tobarul Chris Slade sau ultimul lor vocalist, cu care canta si acum, care are o voce si o forta interpretativa de rara valoare, Noel McCalla.
In rest, „I’m speachless”, cum spun chinezii de limba bantustaneza din Louisiana. Se pot spune tot felul de nebunii despre MMEB, de exemplu ca sunt cea mai buna formatie care a existat vreodata in universul cunoscut, sau ca, atunci cand ii asculti cum canta, intri in stare de levitatie.
Sau ca ochii lui Mick Rodgers cantand acest cantec, „Father…”, sunt cei mai blanzi ochi de om pe care i-ai vazut vreodata. Sau ca a sa chitara fara pereche vorbeste in limba ingerilor. Aveti linkurile la cine sunt oamenii acestia, ce au cantat ei, asa cum aveti un embeder doldora de muzica grozava.
Auditie/vizionare placuta!