De la Victor Piţurcă la Edward Iordănescu şi-napoi

Share

De pe vremea când Edward Iordănescu nici nu ştia bine dacă va fi antrenor şi la ce nivel, am afirmat că, după Mircea Sandu, Victor Piţurcă şi sistemul corupt din spatele lor, va trece mult timp până ne vom dezmetici şi vom face iar performanţă în fotbal.

Se verifică astăzi că exact aşa stau lucrurile.

Miza falsă Răzvan Burleanu

Cooperativa din fotbalul românesc a fost înlăturată de la putere, prin venirea acestui Răzvan Burleanu, fiul unui fost fotbalist, Gheorghe Burleanu, afirmat la Unirea Focşani şi apoi jucător de Divizia A, la Selena Bacău.

Cooperativa a fost înlăturată de la putere, dar a continuat să paraziteze fotbalul românesc, distrugându-i destule şanse să-şi revină.

În toţi aceşti ani, cooperativa aceasta, care a păpuşat inclusiv mare parte din presa sportivă, a făcut tot ce a putut ca să micşoreze credibilitatea lui Burleanu, a FRF, a oficialilor Federaţiei, în general.

Repetitiv, s-a afirmat despre fotbaliştii români că nu au valoare, că sunt lipsiţi de talent şi Naţionala a fost făcută praf, de multe ori înainte de meciuri, dar mai ales după.

Cum? Dacă echipa câştiga, adversarul era slab. Victoria fusese obţinută cu noroc şi într-un context fericit.

Dacă pierdea, se afirma şi se afirmă că adversarul e slab şi astfel se demonstra şi se demonstrează cât de slabă e Naţionala, în timp ce alţi vectori publici ridicau şi ridică în slăvi prestaţia adversarului, scoţând în evidenţă calităţile tehnico-tactice ale acestuia.

Este o atmosferă publică în care e foarte greu să faci performanţă. Dar nici Burleanu şi echipa lui nu sunt îngeri.

Noua maşină de vot

Nu sunt fanul ideii că Răzvan Burleanu este răul absolut din fotbalul românesc, dar nici fanul metodei lui de a-şi fi creat o maşină de vot, care-l autogenerează pentru încă un mandat şi încă unul, la conducerea Federaţiei Române de Fotbal.

În felul acesta, peste 20 de ani, tot el va fi la FRF. Ceea ce mi se pare jenant.

Pe de altă parte, trebuie să înţelegem că era normal ca înlăturarea vechii cooperative din fotbal să se facă de către un tip destul de abil ca să ştie să coaguleze diverse forţe opuse acesteia, încât să genereze masa critică necesară schimbării.

Aşa cum trebuie să înţelegem şi care au fost rezultatele acestui mod de a prelua puterea de la gaşca lui Mircea Sandu: replicarea unui sistem de putere în fotbal, unul ceva mai deschis, poate mai puţin corupt, dar care în timp se usucă-n sine şi nu oferă performanţă sportivă la nivelul pe care ni-l dorim.

Aşa cum constatăm acum.

Noua generaţie

De la turneul final U21, din Italia, o nouă generaţie, în frunte cu Ianis Hagi, şi-a anunţat prezenţa în fotbalul românesc. Era de aşteptat ca aceasta să invadeze puternic loturile naţionale, până la echipa mare.

Cu puţine excepţii (Florin Niţă, Vlad Chiricheş, Alexandru Maxim), în ultimul meci au jucat exclusiv jucători din această generaţie, inclusiv unii care nu au fost în lotul U21 din Italia.

Şi totuşi, nivelul fotbalului practicat a fost mult sub aşteptări. De ce? Explicaţia este simplă: juniorii exponenţiali de ieri joacă azi la nivelul valoric al competiţiei în care evoluează acum, în campionatele unde sunt.

Majoritatea stranierilor sunt în ligile inferioare. Raţiu, Marius Marin şi George Puşcaş, în Serie B. Răzvan Marin, după ce a dat chix la Ajax Amsterdam, a retrogradat cu Cagliari, tot în Serie B.

Alţi doi sunt în Serie A: Valentin Mihăilă nu prea joacă la Atalanta Bergamo, în timp ce Vlad Chiricheş e titular, de regulă, dar aceasta la o echipă de coada clasamentului: Sassuolo.

Florin Niţă, un portar foarte valoros, inexplicabil, nu a mai jucat din toamna anului trecut, la Sparta Praga.

Cristi Manea şi cu Andrei Burcă, de la CFR Cluj, joacă într-un dispozitiv bazat pe foarte mult antijoc, ţinând cont de vârsta înaintată a unor colegi, precum Ciprian Deac – un jucător remarcabil, de altfel.

Dan Petrescu are acest sistem de joc, de a câştiga meciuri săpând tranşee în terenul adversarului superior.

Tavi Popescu este, după părerea mea, umflat cu pompa. Mai are mult de transpirat, ca să completeze la talentul său remarcabil.

Darius Olaru şi Florin Tănase trag ponoasele managementului practicat de Gigi Becali şi al faptului că în Liga 1 fotbalul e la un nivel scăzut. Şi cu asta am ajuns la următoarea problemă.

Nu sunt destui bani, iar cei care sunt se investesc aiurea

Explozia Turciei în fotbalul de acum câteva zeci de ani s-a bazat pe aducerea de antrenori de top şi de jucători foarte valoroşi, aflaţi în a doua parte a carierei.

Aceştia au atras după ei rapid alţi jucători de top şi astfel prima ligă turcă a crescut spectaculos, iar fotbalul turc a făcut bum.

Acum, trece printr-un reflux, şi din cauza dictatorului Erdogan, dar sumele invesstite de başkani sunt enorme, faţă de nivelul din România.

Nu sunt adeptul genului acesta de personaje la limita dintre afacerişti şi mafioţi, dar nivelul investiţiei din Turcia, în fotbal, ar trebui să fie un exemplu pentru noi.

Or, la noi, tradiţional, în 30 de ani, principala preocupare a patronilor şi patronatelor din fotbal a fost să fie geambaşi de carne tânără, ca să facă bani din asta, nu performanţă fotbalistică.

Pe de altă parte, mulţi bani investiţi în fotbal vin pe filiere de stat privatizate politic. Abundă CSM-urile. Echipe finanţate de consiliile locale şi judeţene, parţial sau complet.

Normal ar fi ca aceste consilii să investească în baze sportive şi în centre de copii şi juniori, în educaţie sportivă în şcoli.

În loc de asta, CJ-urile şi CL-urile s-au specializat în aducerea de jucători străini mediocri de peste 30 de ani şi în a-şi vinde unele altora jucători români la fel de mediocri, destinaţi promovării CSM-ului din liga inferioară în liga imediat superioară, în timp ce baza de selecţie e inexistentă sau putredă, generatoare de corupţie instituţională.

Culmea este că, în aceste condiţii, principalul motor de creştere al fotbalului românesc a fost Liga 2, din care majoritatea echipelor promovate a rămas în Liga I. Atât de slabe sunt echipele din primul eşalon.

Aripi frânte

Marco Dulca, băiatul fostului internaţional Cristi Dulca, mare speranţă ieri, a jucat până recent la Chindia Târgovişte. O echipă bunicică, bazată pe jucători mediocri, aflaţi în a doua parte a carierei. Nivelul fotbalistic al lui Dulca nu avea cum să crească. Acum, poate că-şi va schimba destinul la Rapid.

Denis Ciobotariu, băiatul fostului internaţional Liviu Ciobotariu, şi-a scăzut nivelul jucând în cimitirul elefanţilor de la FC Voluntari, unde antrenor e chiar tatăl lui. Acum, are o nouă şansă, la Sepsi OSK.

Exemple, câtă frunză şi iarbă. Degeaba ai talent, dacă te uiţi în jur şi asta te învaţă suficienţa, dacă nu eşti alergat destul. Ne mirăm că muntenegrenii au defilat? Ne mirăm că ne calcă pe cap Albania sau Elveţia? Să nu ne mirăm.

Angajamentul fizic al acestor echipe este net superior celui de care sunt capabili internaţionalii noştri, care, chiar dacă joacă la nivelul de vîrf al lor o repriză, în a doua cad fizic, nu se mai pot concentra şi apără rezultatul – dacă au ce.

Cele patru meciuri

Mai este şi un alt aspect. Toţi am înţeles că este imposibil pentru un fotbalist să joace patru meciuri, odată la trei zile, şi că de aceea Edi este obligat să schimbe lotul ca la hochei. Ei bine, nu e chiar aşa.

În Primera Division, Premiere League, Ligue Un sau Eredisie există jucători de acelaşi nivel teoretic, care sunt implicaţi şi în cupe, şi în meciurile naţionalelor şi care aleargă odată la trei zile un întreg sezon.

Deci se poate. Dacă eşti alergat, dacă nivelul tău fizic permite asta. Dacă nu, nu. Şi ne întoarcem la nivelul campionatului nostru. Că Vlad Chiricheş a făcut prostii ştim, dar a jucat patru meciuri fără probleme. Deci se poate.

Încă o generaţie pierdută

Nivelul fotbalului intern este principala problemă. Dacă jucătorii noştri evoluează la un nivel scăzut în campionatul intern, oricât de talentaţi sunt, oricât de tare strigă unul ca Gigi Becali, şeful geambaşilor de fotbalişti de la noi, că Tavi Popescu valorează 50 de milioane de euro, acesta în câţiva ani tot în Emirate sau în China ajunge, unde face bani de-un Ferrari, şi gata.

Problema este că în următorii ani, pe fondul crizelor succesive (coronacriza, iar acum criza generată de războiul din Ucraina), nu se întrevăd perspective ca fotbalul românesc să producă o performanţă internă superioară.

În primul rând, asta ar presupune o reorganizare a scopurilor finanţărilor existente. În al doilea rând, ar însemna creşterea investiţiilor în fotbal, în general. Cu un Şucu nu se face primăvară. Trebuie 20 de-alde Şucu şi încă 10 mari investitori străini.

Cum să vină aceştia, dacă ei văd că Gigi Becali distruge generaţii de jucători? Cum să investească în fotbalul românesc, dacă văd sarabanda ţepelor de la Dinamo Bucureşti? Nu o fac.

Şi nu o vor face până când procurorii nu vor intra din nou cu plugul în corupţia din fotbal. Şi nu o vor face până când lucrurile nu se vor linişti cu tacticile disruptive ale PSD la adresa ţării. Iar în acest moment perspectiva cea mai optimistă pentru asta este anul 2028.

Înapoi la meciul cu Muntenegru

Sunt focşănean. Recent, am văzut un meci Oţelul Galaţi – CSM Focşani (unul dintre multele CSM-uri care abundă la noi), din Liga 3. Din primul minut, oţelarii, o echipă evident mai bună, antrenată de Dorinel Munteanu, au intrat cu plugul în focşăneni. Aceştia, normal, au răspuns la fel.

În minutul 7 al partidei, jucătorii vrânceni primiseră deja trei cartonaşe galbene. Al patrulea l-a luat antrenorul echipei, Marius Bratu. Oţelarii nu au primit însă nimic, nici de-o îngheţată cu vanilie. Restul meciului a fost o defilare de forţă a gălăţenilor: 3-0.

Aceasta este aşa-numita metodă a „ciupirii” adversarului. Echipa dezavantajată astfel înţelege că se confruntă cu un arbitru plătit, corupt şi că singura soluţie este să-şi protejeze jucătorii de accidentări grave. În rest, „facem şi noi ce putem”.

În urmă cu 40 de ani, legendara echipă Unirea Focşani, despre care nimeni nu înţelegea de ce nu promovează în Divizia A, cu excepţia celor ce cunoşteau dedesubturile dealurilor Vîrteşcoiului, venea regulat de la Galaţi cu jucătorii cu tălpile crăpate şi fracturi deschise. „Ciupirea” e veche de când lumea şi uneori se transformă-n măcel, dacă arbitrul închide ochii.

Dincolo de faptul că sunt ditai haidamacii, un cap peste internaţionalii români, muntenegrenii au început meciul de la Bucureşti exact ca Oţelul Galaţi, din Liga 3, din România. Cu plugul. Apoi, arbitrul nu a acordat trei penalty-uri României şi a anulat un gol valabil, înscris de George Puşcaş.

Despre aceste lucruri, presa sportivă nu scoate o vorbuliţă, iar FRF nu reacţionează la UEFA, aşa cum ar fi normal. De ce oare? Îndrăznesc să cred că Giani Infantino şi gruparea lui, ca urmaş al lui Sepp Blatter şi Michel Platini, aflat acum în puşcărie, îi perpetuează metodele corupte.

Numai ce declară azi Michel Platini cum au făcut tot posibilul (şi au reuşit) ei să facă în aşa fel încât Franţa şi Brazilia să se întâlnească abia în finala World Cup 1998. Ne mai mirăm de blaturile de zi cu zi, din meciurile cu tot felul de munţi, mai mult sau mai puţin negri?

Chiar dacă ne vedem slăbiciunile noastre, este bine ca unii, măcar unii să ştie că nu suntem proşti. Că înţelegem ce se întâmplă şi nu ţine naraţiunea cu „asta ne e valoarea, fotbaliştii români nu sunt talentaţi, dar mai ales jos cu Burleanu!” şi alte vrăjeli de-astea de doi lei leul, pentru ca după aceea mafia să acapareze din nou complet competiţia internă.

Edi, lotul şi contextul

Am înţeles că Edward Iordănescu a început meciul de la Podgorica cu Vlad Chiricheş căpitan. Ok. Chiri a făcut în acest meci două greşeli imense, din care au rezultat două goluri. A urmat meciul de la Zenica. A făcut o greşeală mare, am luat un gol, ne-a învins Bosnia.

Mă aşteptam ca la Bucureşti, cu Finlanda, Chircheş să nu fie titular. A fost. A mai făcut o trăsnaie, undeva, la limita careului mare, în dreapta, în rest, nu. Am învins.

A venit meciul retur cu Muntenegru. Ne-au ieşit toate bubele pe faţă. La toate golurile, Chiricheş a fost depăşit, apoi a încercat să dea un gol superb, dintr-o bucată, la colţul scurt, în propria poartă. Nu a reuşit, l-a scos nefericitul Florin Niţă, care a prins mingea, pe linia porţii.

Mai avem nevoie de acest domn? De ce nu a jucat Edward Iordănescu cu Adi Rus, lângă Burcă? Inexplicabil. Burcă oricum a fost adevăratul stâlp al apărării, jucătorul calm, metodic, sistematic.

În faţa apărării, ne lipseşte un mijlocaş central defensiv clasic, care să clarifice lucrurile. După dispariţia lui Mihai Pintilii, e haos. Nicolae Stanciu şi Răzrazvan burleanu al treilea mandatvan Marin nu sunt mijlocaşi centrali defensivi, nu închid culoarele în faţa apărării, ei sunt pistoane faţă-spate. Ca şi Alex Cicâldău, care însă joacă mai în faţă, cam cum juca Tiberiu Ghioane, făcând cross-uri pe lăţimea terenului şi dislocând echipa adversă din dispozitiv.

Singura soluţie pe care o văd pentru Naţională acolo este Dragoş Nedelcu. Începuse să se antreneze ca lumea la Fortuna Dusseldorf, a făcut un meci bun pentru Naţională, a fost remarcat, apoi a revenit la FCSB şi a fost împrumutat la Farul. Anterior, la FCSB, Gigi Becali şi-a bătut joc de el.

Ba că nu e destul de dur şi e un visător pe teren, ba l-a trimis la Liga 3, la FCSB 2, ba l-a adus şi l-a ţinut pe tuşă, vorbind ritmic public despre cât de slab e. Jucătorul şi-a scăzut nivelul, a ajuns la 24 de ani. Acum, l-a cumpărat Hagi. Să vedem ce mai scoate din el Gică.

Ne lipseşte un vîrf de gura porţii. Adi Petre ar fi fost o soluţie. Şi pe acesta l-a zăpăcit Becali, iar Hagi încă nu pare să-l fi resuscitat. Alt jucător mare speranţă pierdut pentru Naţională.

În fine, Denis Man înoată în Serie B, la Genoa. Olimpiu Moruţan are probleme de identitate fotbalistică, din cauza crizei prin care trece Galatasaray. Iar Ianis Hagi, care ar putea fi adevăratul lider al Naţionalei, este accidentat.

Nici nu ne-a ajutat contextul.

Îmapoi la Burleanu şi la greşelile echipei sale

Evident că, la amintirea găştii insalubre a lui Mircea Sandu, gruparea care îl susţine pe Răzvan Burleanu este de preferat. Dar deja acesta e la al treilea mandat şi nu livrează performanţă.

A făcut lucruri bune, ca promovarea tinerilor fotbalişti. Competiţia internă este acum mult mai concurenţială şi captivantă, cum nu a fost niciodată, şi totuşi nu creşte destul nivelul fotbalului practicat.

Dar mai ales Răzvan Burleanu, prin delegatul său în chestiune, Mihai Stoichiţă, a greşit cu opţiunile de selecţioner.

Acum, nu-l mai avem doar pe nefericitul cela de Cristoph Daum pe răboj. Au mai venit încă trei muschetari după el. Tăuraşul orgolios şi crispat Cosmin Contra.

Apoi, neexperimentatul Mirel Rădoi, care a plecat, supărându-se pe sat, exact când începuse să înţeleagă cam la ce nivel se află şi care sunt exigenţele postului.

Acum Edi Iordănescu… primul lucru pe care cred că ar trebui să-l facă Burleanu ar fi să-l scoată de la decizia privind selecţionerul ales pe Mihai Stoichiţă. Dar asta nu este de-ajuns, pentru că nu Stoichiţă l-a vrut pe băiatul lui tata Puiu selecţioner.

Se spune că este o altă conlucraţie în spate, în care sunt implicaţi Vasile Dîncu şi Puiu Iordănescu, dar nu avem probe că aşa stau lucrurile, pentru că aceia care afirmă asta sunt jurnalişti cumva vorbind în vena vechii cooperative din fotbal.

Pentru asemenea afirmaţii, ca să scrie, un jurnalist audiază zeci sau sute de surse, după ce-şi face listă de interlocutori, verifică informaţia încrucişat, apoi se gândeşte dacă scrie sau nu.

Nu merge să te sune Florinică Prunică sau Meme, să-ţi spună ce a visat noaptea şi tu să scrii un articol fantastic, cu volănaşe, pe care apoi toţi amatorii de senzaţional să-l rostogolească-n devălmăşie.

Începem să ne întrebăm totuşi dacă Răzvan Burleanu mai poate livra mai mult decât a făcut pentru fotbalul românesc sau nu. Iar dacă nu mai poate care sunt alternativele la el.

Share