Joshua Bell, Concertul in re major, Beethoven (platina muzicală)

Share

Până la Joshia Bell… Am ascultat pentru prima data Concertul acesta prin anul 1976, pe un disc de vinil Electrecord. Orchestra Radiodifuziunii Romane. Dirijor: Iosif Conta. La vioara: Henrik Szeryng. Tin minte si acum ca am ascultat atat de mult acest concert, pana am ajuns sa stiu fiecare volta, fiecare coda, fiecare nuanta, fiecare intrare a lemnelor si a alamurilor.

Ajunsesem sa dirijez prin camera si cred ca pluteam in levitatie melomanistica. Am remarcat ulterior, prin comparatie, ca Szeryng este mai bun decat vioara pe care canta. Se auzea cum gafaie, incercand sa scoata mai mult din ea. Sa-mi fie iertat daca gresesc, dar am avut impresia ca era vorba despre un Amati ceva, ca nu se auzea deloc bine.

Ca sa descopar, dupa ani si ani de zile, ca vioara lui Szeryng a fost un minunat Stradivarius si sa trag concluzia ca baietii de la sunet nu au facut ceva bine. Ei bine, aceasta superba interpretare a lui Joshua Bell, pentru care trebuie sa-ti multumesc, Iosif, o interpretare care, prin expresivitatea sa, imi aduce aminte de minunatiile facute de Pinchas Zuckermann, ma intoarce in timp, la prima interpretare a Re Major-ului beethovenian, pe care am ascultat-o pe vremuri.

Am sa mai insist putin asupra acestui concert. Cand nu este pur si simplu pisalog si genial, Beethoven este un geniu, o forta. Ludwig este in stare sa-ti ia trei sunete si sa faca din ele o simfonie, dascalindu-te, moralizandu-te, persiflandu-te in trei patrimi, apoi aruncand cu clapele clarinetului dupa tine in mijlocul concertului.

Acest unic concert pentru vioara al sau (stiu, mai exista unul neterminat, in do major) este un astfel de caz. Practic, dupa principiul “ce e in mic e si in mare”, ceea ce se intampla in debutul primei sectiuni a concertului este organic legat de reveria din miscarea lenta, apoi de punctul de orga si de deznodamantul din final.

Titanul muzicii clasice? Este putin spus. Acest om a fost ca si cum o galaxie ar incepe sa cante al mii de instrumente simultan, in orchestre infinite. La cat de mult imi place Johannes Bhrams, trebuie sa recunosc totusi ca Beethoven, cel putin din acest punct de vedere, al monumentalitatii universale, este mai mare.

Ceea ce ma distreaza este cum se numeste orchestra din spatele solistului: Orpheus Chamber Orchestra (ha-ha-ha!). Multe salutari vizitatorului blogului nostru! In fond, cred ca este o coincidenta. Exista Orpheus Choir of Wellington, Morriston Orpheus Choir din Swansea, Orpheus Choir of Bankok si, avand in vedere simbolistica de care este incarcat acest nume, mi se pare firesc.

Share