Năpustită dinspre Hollywood asupra noastră de câţiva ani buni, furia remake-urilor gen Ben-Hur dovedeşte, de fapt, cu vârf şi îndesat, de ce măcar unele mari succese de altădată ar trebui să rămână neatinse.
Nu din conservatorism ar trebui lăsate în pace filme precum Păsările sau Vertigo, La Nord prin Nord-Vest, Casablanca, Totul despre Eva, Cabaret, Mic dejun la Tiffany sau Unora le place jazz-ul, ci pentru că au atins o graţie irepetabilă.
Iar dacă motivaţia reluării până la exasperare a unor succese trecute este că fiecare generaţie ar trebui să aibă poveştile ei esenţiale, ar fi de preferat ca tinerii să vadă variantele originale, aşa desuete cum le par la prima vedere.
Ar avea mai mult de câştigat decât înghiţind imitaţiile burduşite cu imagini tridimensionale, dar fără fior şi inspiraţie, pe care industria le lansează azi pe piaţă.
Este şi cazul acestui recent Ben-Hur, la cârma căruia a fost plasat regizorul Timur Bekmambetov, cel care a erupt pe ecrane în 2004 cu Nochnoy Dozor / Night Watch (film care în Rusia a depăşit, din punct de vedere al încasărilor, hituri ca Stăpânul inelelor: Întoarcerea regelui sau Spiderman 2 şi care a fost propunerea Rusiei la Oscarul pentru cel mai bun film străin în 2004), şi apoi cu Dnevnoy dozor / Day Watch (2006), a doua parte a trilogiei horror SF de mare succes a lui Sergei Lukyanenko. Desigur, pe vremea aceea Bekmambetov nu fusese absorbit de şabloanele reţetelor hollywoodiene, precum în Wanted (cu Angelina Jolie şi James McAvoy), pe care l-a regizat în 2008.
Să ne înţelegem: şi cea mai cunoscută ecranizare a poveştii lui Ben-Hur, cea cu Charlton Heston (mai există câteva, dar obscure), a fost la vremea sa, în 1959, o superproducţie peplum hollywoodiană foarte ambiţioasă, cu buget uriaş pentru acea epocă şi miză enormă, care a intenţionat – şi a reuşit, însă, pe deplin – să transmită deopotrivă mesajul religios, să fie o reconstituire istorică impozantă, cu vedete de primă mărime jucând eroi memorabili, să creeze un suspans teribil şi o atmosferă impresionantă.
Dincolo de tuşele expresioniste tari, datorate epocii şi tonului uneori bombastic al viziunii regizorale a lui William Wyler, această montare grandioasă, recompensată cu unsprezece premii Oscar, transmite şi astăzi emoţie şi vibrează de tensiunea evenimentelor narate.
De ce eşuează însă această variantă, care a beneficiat de un regizor cu experiență în construirea efectelor vizuale spectaculoase, de un buget de o sută de milioane de dolari, de tehnologie 3D şi de o distribuţie cu potenţial?
În primul rând din incompatibilităţile dintre sursa literară cu tentă puternic religioasă, viziunea excentrică a lui Bekmambetov şi scenariul sec al lui John Ridley.
Din ciocnirea acestora au sărit, probabil, tot atâtea scântei ca din încleştarea roţilor carelor din film, aşa încât rezultatul este total incoerent şi confuz.
Mesajul ideologic este construit cu multă precauţie faţă de corectitudinea politică de azi şi de aceea este fad şi derutant. Poveştile de dragoste sunt abia schiţate, cu o stânjenitoare lipsă de profunzime sau nuanţe, iar momentele culminante ale acţiunii – arestarea familiei Hur, evadarea eroului de la galere şi mai ales cursa de care (intrată, datorită versiunii lui Wyler, în istoria filmului), sunt construite cu o liniaritate şi o lipsă de originalitate şi de surpriză care le aplatizează în cel mai nefericit mod.
Ierusalimul din timpurile cristice, mustind de culoare locală, obiceiuri şi tradiţii, este creionat neutru şi grăbit, cu interioare artificiale şi aseptice, desprinse parcă din reviste de design, şi cu exterioare având un regretabil aer de butaforie (aceeaşi senzaţie tristă de machetă din Exodus: Zei şi regi – 2014).
Ca să nu mai vorbim despre momentele anacronice, precum secvenţa în care proaspeţii însurăţei Judah şi Esther se plimbă pe un singur cal printr-un Ierusalim antic apăsat de conflicte etnice şi politice, dar după dialogurile, atitudinea şi ţinuta vestimentară izbitor de moderne par, de fapt, să se afle într-o excursie însorită cu scuterul prin Roma anilor ’70.
De asemenea, sunt neverosimile momentul salvării lui Ben-Hur, cel al regăsirii rapide a sabiei demult pierdute a lui Messala printre ruinele casei părinteşti, cizmele de Superman ale lui Pilat din Pont ori atmosfera buimacă şi dialogurile confuze de la colonia leproşilor.
Rodrigo Santoro, în schimb, îl interpretează pe Iisus discret şi frumos, conferindu-i intensitate din câteva priviri şi gesturi, pe când Jack Huston, interpretul lui Ben-Hur, are multă carismă, dar nu prea e conştient că joacă rolul principal, reuşind abia spre final să-şi domine aerul derutat şi să stârnească ceva emoţie şi ataşament.
Exotica Nazanin Boniadi aduce feminitate şi sensibilitate rolului lui Esther, Ayelet Zurer plonjează de la rolul frumoasei partenere a lui Tom Hanks din Angels & Demons (2008) la ipostaza mamei îndurerate, iar restul personajelor sunt pur şi simplu umplutură, impardonabile piese de decor într-o poveste care implică întâlniri revelatoare, eroi memorabili şi bogăţie simbolică.
Iar capacul este pus de Toby Kebbell, interpretul lui Messala Severus, care păstrează în tot filmul o unică expresie – a unui sportiv care aşteaptă încordat următoarea fază de gol de pe teren, ştiind că o va rata.
Acesta construieşte un erou angoasat, plin de frustrările orfanului sărac adoptat de bogaţi, liniar şi fără forţa unui antagonist de marcă, precum altădată Stephen Boyd în faţa lui Charlton Heston.
Una peste alta, singura emoţie care răzbate prin multitudinea de clişee este creată de întâlnirile dintre Ben Hur şi Iisus, foarte scurte, dar intense şi plauzibile în a-i oferi eroului revelaţia credinţei şi metamorfoza salvatoare (notabilă răsturnarea inteligentă a uneia dintre secvenţele cheie ale originalului).
Aici avem cele câteva clipe de graţie ale filmului, de oprire din galopul atâtor efecte vizuale tridimensionale inabil exploatate şi de întoarcere la motivaţiile existenţiale ale personajelor. Însă e… foarte puţin.
Fiindcă ideea-pilon a filmului (şi a cărţii inspiratoare a lui Lew Wallace, „Ben-Hur: A Tale of the Christ”, publicată în 1880 şi considerată cea mai influentă carte cu mesaj creştin a secolului al XIX-lea, fiind prima operă de ficţiune care a primit binecuvântarea unui papă), aceea că în orice timp şi în orice spaţiu valorile universal-umane, iubirea şi compasiunea trec înaintea bogăţiei, statutului social şi prestigiului militar, este transmisă cumva, dar abia în cele din urmă, într-un mod chinuit şi împovărat.
Asta dacă reuşeşti să treci de citirea de pe o listă a miracolelor din final şi de cadrele pline de kitsch hollywoodian, de o calofilie greţoasă, cu bătrâni arabi înţelepţi care vorbesc în pilde şi apar providenţial printre cai pur-sânge de un alb serafic, cărora mai că le lipseşte cornul de inorog, imagini pe care numai un geniu al eleganţei actoriceşti, precum Morgan Freeman, le poate salva de la ridicolul total.
Culmea ironiei – datorită fineţii interpretului său, acest personaj suplimentar, altoit de noul scenariu pe două diferite din vechea poveste, reuşeşte să fie cel mai cald şi interesant din tot filmul.
Mult prea puţin însă pentru atâta zgomot, eforturi şi amar de publicitate. O pizza „cu de toate”, cum se spune acum, însă fără pic de gust.
Ben-Hur Producţie SUA, 2016. Regia: Timur Bekmambetov. Scenariul: John Ridley. Cu: Jack Huston, Toby Kebbell, Rodrigo Santoro, Morgan Freeman, Nazanin Boniadi, Ayelet Zurer, Pilou Asbæk, James Cosmo, Sofia Black-D‘Elia. Durata: 123 de minute. Premiera: 19 august. Distribuit de: Forum Film România