Noul spectacol al lui Radu Afrim, „Avalanșa“, montat la Teatrul Național din București, pe textul dramaturgului turc Tuncer Cücenoğlu, este, în esență, un rafinat eseu politic, ce „brodează“ pe tema dictaturii.
Locuitorii dintr-un sat izolat din munți trăiesc mai bine de jumătate de an sub amenințarea unei avalanșe devastatoare. Pentru a nu se declanșa această apocalipsă ce pare că stă să cadă, ca sabia lui Damocles, în orice clipă, oamenii trebuie să vorbească doar în șoaptă, 
să-și camufleze casele și sentimentele și să reducă la minimum orice zgomot.
FOTO: Catavencu – Radu Afrim: „Sunt enervant de cuminte”
Bătrânii satului care fac legea s-au gândit la toate. Viața fiecărui cetățean al satului este milimetric controlată sub pretextul binelui comun. Femeile trebuie să-și planifice nunțile și mai ales actele sexuale pentru ca nașterile să se producă doar în cele câteva luni de vară, căci altfel, țipetele femeilor în chinurile facerii și plânsetele noilor născuți ar putea declanșa avalanșa.
În numele acestui pericol proclamat ca iminent, se înfăptuiesc cele mai cumplite lucruri. Tinerii căsătoriți sunt ținuți departe unul de celălalt, cu forța dacă este cazul, iar cei care amenință într-un fel sau altul siguranța comunității sunt aduși la tăcere chiar prin crimă.
Nimeni nu își amintește ca vreodată să fi căzut cu adevărat o avalanșă în acele locuri, dar, dacă avalanșa nu ar fi existat, ea oricum, ar fi meritat să fie inventată pentru că astfel totul e ținut sub control. Oamenii trăiesc, iubesc, se înmulțesc și mor în teroare. Și asta este bine pentru făcătorii de lege.
Pentru că astfel nu pot apărea surprize neplăcute care să tulbure liniștea ca de mormânt care este atotstăpânitoare prin acele locuri. În mod paradoxal, în liniștea aceea cumplită până și gândurile se aud parcă cu ecou, iar o șoaptă e echivalentă cu o bătaie asurzitoare de clopot.
Casele au devenit pușcării antifonate și nimeni nu îndrăznește să se opună pentru că nesupunerea înseamnă moarte. Mărturie a acestui lucru stau mâinile și picioarele ce ies parcă din pământul acoperit cu zăpadă ale celor care au păcătuit prin prea multă gălăgie și au fost „liniștiți“ de tribunalul bătrânilor.
În acestă lume în care nimic nu pare să se întâmple sunt ținute sub capac, ca într-o oală sub presiune, drame îngrozitoare care sunt mereu la un pas să răbufnescă. În familie se dezvoltă eternele frecușuri dintre noră și soacră, dintre mama ajunsă soacră și tânăra noră, dintre soț și soție.
Deși e vorba de mici înțepături din cale afară de banale, țipetele înăbușite, certurile din ochi, gesturile violente făcute pe muțește și farfuriile salvate de la spargere în ultima clipă aduc paranoia și furia la cote înfricoșătoare… citeste tot aici
~Gabriela Lupu~