Global recunoscuta ca fiind fondatoarea sub-genului art-rock, pentru monumentalul album de debut din anul 1969, „In The Court Of The Crimson King”, King Crimson este, dupa parerea mea, una dintre cele mai mari trupe de rock progresiv care au existat vreodata, chiar daca ProgArchives o categoriseste, alaturi de Supertramp, de exemplu, la subgenul Eclectic Prog.
Locul lor este in galeria marilor supergrupuri de genul Yes, EL&P sau Genesis. Asa cum mintea luminoasa din spatele muzicii Yes a fost John Anderson, la EL&P creatorul principal a fost Keith Emerson, iar la Genesis Peter Gabriel, la King Crimson gurul formatiei a fost si ramane Robert Fripp, pe care unii il considera ca fiind unul dintre marii creatori de muzica ai secolului XX.
Primele doua albume ale acestui mare supergrup sunt cele mai bune: „In The Court of the Crimson King” si „In the Wake of Poseidon” (1970). Ultimul album din seria acestor clasice ale muzicii progresive este „Discipline” (1981). Ceea ce s-a intamplat ulterior navigheaza intre genial si deplorabil, in primul rand din cauza concesiilor pe care le face Fripp muzicii comerciale, lucru care insa nu te face sa nu constati, pe oricare album King Crimson, geniul muzical al lui Robert Fripp.
Care, din pacate, a fost de multe ori irosit in genuri minore, asa cum s-a intamplat si in cazul altor mari muzicieni de gen. Ma gandesc acum, de exemplu, la Manfred Man.
Gurul acestei mari formatii, un evreu sud-african numit Manfred Sepse Lubowitz, a stiut sa fie factorul decisiv pentru crearea a doua albume fantastice, „Solar Fire” si „Nightingales And Bombers”, apoi, cu gratie, in anii ’80 si ’90, a ajuns sa cante muzica disco si, cu gratie si naturalete, s-a intors la rock progresiv in debutul anilor 2000. Asa ca nimic nou.