Există o serie de oameni de bună-credinţă, în acest moment, care discută despre nişte lucruri, vrând să ajungă la nişte rezultate, dar se complică inutil şi sofistică realitatea, expandând-o în construcţii logice fără finalitate, după părerea noastră.
Mona Dîrţu şi Iulian Comănescu discută despre „subiectivitate, obiectivitate, imperialism, americanism, jurnalism”. Alex Mihăileanu prinde firul şi dezvoltă subiectul.
Pe ideile sale fixe, desigur, aşa cum facem toţi. Fiecare dintre noi are idei fixe. Dar fiecare dintre cei la care ne referim aici, în opinia noastră, se pierde în propriile sale argumente.
Iulian se complică-n Baudrillard (întotdeauna mi-a plăcut cum linkează pe cuvinte-cheie Iulian). Mona-i dă replica (întotdeauna mi-a plăcut cum dă replica Mona). Alex ajunge la Casa Jurnalistului şi-i dă de exemplu de „aşa nu” (întotdeauna mi-a plăcut modul sintetic, clar, în care-şi exprimă ideile Alex).
Dar noi aici nu suntem ca să admirăm frumuseţea luciului apei calme, când ea acoperă caldera unui vulcan ce va deveni activ în scurt timp. Trebuie să găsim vocalele şi consoanele potrivite, argumentele şi accentele exacte. Şi nu o facem. Vom încerca aici. E vorba depre starea presei române, for God sake!
Noi credem că e reportaj de calitate…
So... să începem cu Casa Jurnalistului. Exemplul dat de Alex Mihăileanu este al reportajului scris în manieră autobiografică, la persoana întâi (singular sau plural). Un reportaj foarte bun, nu părerologie de doi bani.
Este vorba despre nişte jurnalişti care s-au dus la Pungeşti şi povestesc prin ce au trecut, ce au văzut şi ce au făcut acolo. Nimic mai mult.
A, ba da: e scris cu talent, cu simţul umorului şi cu o distanţare evidentă de ambele tabere beligerante: şi de jandarmi, şi de activiştii pungeşteni. Și de autorități, și de protestatari. Asta înseamnă meserie, nu sunt de acord cu Alex. Nu e părerologie.
Genuri jurnalistice
Asta cu părerologia e din alt film. Ca să explicăm din ce film, să facem puţină istorie. Există genuri jurnalistice. E puţin inexact să vorbeşti despre toate speciile jurnalismului, „de la anchete la reportaj”.
În logica formală, când te referi la ceva care e „de la” până „la”, trebuie să ilustrezi extremele acelui lucru. „M-au pus să caut de la Ana la Caiafa”. „Am făcut atunci curse de la Răsărit la Apus”. „Te iubesc de la Pământ până la lună”. Când acel lucru este jurnalismul, extremele pot fi, spre exemplu, la un pol, ştirea de presă, iar la celălalt pol ancheta sau reportajul.
Ancheta, reportajul sunt printre cele mai complexe genuri publicistice şi necesită manipularea câmpurilor ample de fapte, locuri, date şi, în general, de idei. Nu orice jurnalist ştie să scrie un reportaj sau o anchetă. De aceea, cei ce o fac trebuie respectaţi, pentru că sunt printre cei mai buni. Cei de la Casa Jurnalistului merită asta.
Deci: nu sunt de acord cu Alex: Nu e părerologie.
Puțină istorie. Rădăcinile răului
Asta cu părerologia e din alt film, cum zisei deja. La mijlocul anilor ’90, pe măsură ce presa se mafiotiza, capii presei au indus jurnaliştilor subordonaţi o doctrină toxică: jurnalistul trebuie să fie obiectiv, el nu are voie să-şi exprime părerile proprii. Am mai scris despre aceasta.
Ce nu au explicat aceşti confraţi ai noştri atunci a fost cum se făcea că chiar ei erau primii care se specializau dramatic în a-şi exprima pe bandă rulantă păreri proprii, cum apeşi pe butonul de la casetofon ca să cânteze Adrian Minune (fost Copilu’). Ei nu mai erau jurnaliști? Pentru care păreri erau plătiţi de zeci sau sute de ori mai bine decât subordonaţii lor din redacţii…
Pe măsură ce presa se mafiotiza, inflaţia de păreri proprii motivate financiar, comandate prin studiourile tv, creştea, iar ceea ce iniţial a fost o activitate gratuită, determinată numai de dorinţa unora de a se vedea pe sticlă (dorinţă de popularitate, de forţă media, de putere mediatică), a devenit o meserie în sine, plătită cu contracte grase.
Schizoidie: vedetele presei române veneau şi le spuneau insistent subordonaţilor că trebuie să fie obiectivi, când ele erau profund subiective. Când spui ce crezi pe un subiect pe care eşti documentat, emiţi un comentariu.
Columnistică. Atunci când, indiferent dacă e vorba despre broaştele de baltă din Lacul Băneasa sau despre Yasser Arafat, tu ai ceva personal de spus şi ţi se pare că musai e foarte, foarte interesant ce spui în fiecare moment, te chemi părerolog.
Părerologii, foştii noştri şefi din presă, au numit faptul că unul neales de ei îşi spune părerea delict de opinie. Delictul de opinie se pedepseşte. Ca şi delictul de consemnare, dar aceasta e altă poveste. Cei aflaţi în staff-ul redacţional erau prinşi în stivuitorul acestor contrarii şi de multe ori ajungeau la adevărate psihoze.
• citeşte şi: Şefi psihopaţi pe care i-am cunoscut în presa română
Criza ca oportunitate. Pentru concedieri şi libertatea de expresie
Criza economică, combinată cu explozia Internetului, au schimbat împreună această stare de fapt. Ea a fost oportunitatea de care mogulii de presă s-au prevalat ca să-şi concedieze cei mai buni (deci incomozi) jurnalişti, dacă aceştia n-au plecat singuri.
Iulian, Mona şi Alex sunt cazuri distincte. Iulian e un vechi jurnalist devenit a son volonté consultant. Mona a trecut prin traume succesive: aneantizarea grupului de presă Monitorul, dispariţia Business Standard în gaura neagră de bani lăsată de Vântu, apoi uselizarea TVR. Alex a lucrat pentru Mărgărit, la HotNews, cel mai de succes proiect de jurnalism online din România.
Toţi au acum posibilitatea să se exprime liber. Ca ei sunt mii. Acum patru-cinci ani erau câţiva şi se mai şi temeau să vorbească. Să nu le ia gâtul X sau Y. Acum, acea teamă a dispărut complet. Înseamnă rezultatul acestei dezinhibări că toţi am devenit părerologi? Noi credem că nu.
Condiţia jurnalistului independent
Mai întâi, ceea ce trebuie înţeles este că majoritatea jurnaliştilor independenţi, care fac presă pe website-ul propriu cum nu credeau că vor face vreodată, trebuie să supravieţuiască. Activitatea lor de pe website-ul propriu este în general o preocupare secundară. Respect celor destul de nebuni să o continue!
Pe urmă, în timpul limitat aflat la dispoziţie, cu resurse băneşti mici sau inexistente, a face teren a devenit un lucru foarte rar şi anevoios. Majoritatea jurnaliştilor independenţi se documentează pe Internet şi lucrează onsite, cu web editorul din admin, seara sau noaptea.
Te plăteşte cineva ca să-ţi laşi sursele de venit sigure şi să audiezi zeci de surse, într-un scandal monstru de corupţie timp de două săptămâni? Nu. Ce perspective financiare ţi-ar oferi această activitate, chiar dacă ar exista o finanţare? Incerte.
Ai umbrela protectivă a unui organ de presă, ca să faci aceasta? Nu. Kakaia problema. Ne referim la anchete grele, nu la fonfleuri pentru rambleuri, cu dineuri pentru pneuri.
Ei, şi atunci ce-ţi mai rămâne? Destul de rar, câte o declaraţie în exclusivitate sau un interviu telefonic. În rest, ştirea comentată de întâmpinare. Cine vrea carevasăzică să vadă jurnalism independent de calitate să-l finanţeze pe termen lung, oferind garanţii de continuitate şi seriozitate, nu să stea pe margine, mâncând seminţe şi numindu-i pe nebunii care muncesc aproape gratis părerologi.
Şi făcându-i pe confraţii lor să confunde lucrurile, pierzându-se în hăţişul intoxicărilor şi dezinformărilor.
nota: Pamfil Şeicaru a fost un mare jurnalist interbelic, despre care se spunea că ar fi construit sediul ziarului Curentul (cel interbelic, nu piticania asta diformă de acum) etaj cu etaj, extorcând bani de la corupţii pe care-i şantaja. Se spunea, nimeni nu a demonstrat acest lucru. Şeicaru nu a fost nici venal, nici corupt. Publicistica sa este extraordinară. Recomandăm oricăruia dintre confraţii noştri să ia lecţii din articolele scrise de marele jurnalist.