StareaPresei.ro

Profit de această postare pentru a aduce în discuţie un subiect mai actual astăzi ca oricând. În toţi aceşti ani, în care am trecut prin cele mai felurite redacţii din presa bucureşteană, am cunoscut o mare varietate de oameni, lucru perfect normal.

allmystery

Ceea ce m-a frapat a fost însă că, pe măsură ce presa decădea, tot mai mulţi oameni cu evidente probleme psihice ajungeau în funcţii de conducere. Presupun că, de când lucrez pe cont propriu, acest proces s-a accentuat, chiar dacă eu nu-l mai pot constata zilnic. Cred că nu am pierdut nimic.

Acești oameni au un rol extrem de toxic în mediul în care acționează. Psihopatiile sunt molipsitoare. Când vede că superiorul ierarhic are un comportament abnormal, un procent pe care îl estimez la 70% dintre subordonaţi are tendinţa mimetică să îi replicheze comportamentul, pentru a se adapta.

Mai mult sau mai puţin conştient, fără a realiza că astfel adoptă apucături de om cu probleme psihice, subordonatul tinde să preia din comportamentul şefului său dezaxat. Fără să îşi dea seama, încetul cu încetul subordonatul dezvoltă, la rândul său, o boală psihică, iar aceasta avansează în timp.

Tematica este veche. Aş fi deosebit de încântat dacă vreunul dintre cititorii mei mi-ar spune codul IMDB al unui film bulgăresc din anii ’80, pe care îl prezenta nea Dumi (fie-i ţărâna uşoară) prin Preoteasa, sub numele “Un examen neobişnuit”.

Este vorba despre nişte aspiranţi la facultate care devin, de la începutul până la finalul examenului, veritabili sclavi, supuşi terorii psihice a unui grup de examinatori ale căror feţe rămân conspirate.

Filmul, regizat de un colectiv de profesori de la IATC-ul bulgar, cu actori studenţi de la aceasta facultate, cu admitanții înlănțuiți pe niște stânci, cu fundal sonor “Corul sclavilor” din “Nabucco” de Verdi.

Militantul politic în presă

Unul dintre foştii mei şefi avea motivele sale să dezvolte un comportament abnormal. Ani de zile după ce am fost forţat de lucrăturile sale să plec din acea redacţie, am aflat că enervarea sa cronică şi crizele sale de isterie (generate de subiectele ce erau legate de Securitate, CNSAS, politicieni de stânga vs. politicieni de dreapta, comunişti vs. necomunişti, Ion Iliescu, turnători la servicii secrete etc.) au un motiv întemeiat: omul fusese turnător.

Este legitim să-ţi fie silă de comunişti, securişti, turnători, poliţia politică, dar ca jurnalist trebuie să-ţi păstrezi cumpătul şi când scrii să te obiectivezi, altfel devii altceva: un militant politic în presă.

Omul acesta asta era: un militant politic în presă. Mai există încă o chestie care se află la limita dintre lipsa de educaţie şi diloxare, pe care am constatat-o la acest om. Simt nevoia să o povestesc, pentru că cred că un om perfect întreg la minte, dacă ar avea astfel de obiceiuri, ar fi atent să şi le cultive în singurătate.

În faţa întregii redacţii, la propriul său birou, cu picioarele aruncate-n sus americăneşte peste diagonala blatului, îşi desfăcea pixul, îi scotea mina şi, închizând ochii în delir, cu un rictus indescriptibil în cuvinte aşternut pe faţă, îşi sonda indelung proximităţile trompei lui Eustachius.

Când termina scărpinătura, crănţănea-ntre dinţi capătul minei, cu o expresie de satisfacţie întipărită pe faţă. M-am gîndit de multe ori să-l folosesc ca personaj într-un roman. Foştii mei colegi de atunci îl recunosc. Unii îi sunt prieteni şi acum. Eu nu. Totuşi, l-am iertat.

Problema este că acest om, ca și ceilalți zumbitalitici promovaţi de onor “management”, instaurau o atmosferă de teroare în respectiva redacţie. Era o tradiţie. Mi s-a relatat cu maximă seriozitate, de către mai mulţi colegi cât se poate de responsabili, că au fost jurnalişti extrem de dotaţi care, din cauza acestei atmosfere provocate, au dorit să facă o crimă.

Alţii au vrut să-şi pună capăt zilelor. “Militantul politic în presă” a vrut să o arunce pe una dintre colege de la balconul redacţiei. Problema este că balconul era la etajul patru. Oamenii nesănătoşi promovaţi de management foloseau unei doctrine de conducere care se enunţă astfel:

“Cu cât sunt mai terorizaţi, dau randament, când se relaxează fac prostii. Când cedează psihic şi fizic, dă-i afară şi adu alţii în loc. Oamenii nu contează, ei sunt lămâi care trebuie stoarse de tot sucul.”

Cleptomanul

O prezență stenică prin redacţii, hoţul de obiecte dintre cele mai felurite este un loc comun. Caracteristica insului care are această boală este că în rest e perfect sănătos şi îşi integrează comportamentul abnormal unui ansamblu comportamental foarte bine coafat.

Atât de bine, că în stadiul final cleptomanul devine consacrat, persoană publică şi nu are nici o jenă să fure pe rupte, pe faţă, de-l ştie toată lumea. Efectiv acest om nu-şi mai dă seama ce se întâmplă cu el şi nimeni nu are curajul să-i spună ceva, pentru că de multe ori este foarte sus poziţionat în ierarhia redacţională, uneori chiar în fruntea acesteia.

Am cunoscut un astfel de cleptoman care colecţiona brichete. Pe altul îl ştie un întreg post de televiziune. Un al treilea strângea pixuri. Venea la tine, punea mâna pe pixul tău şi spunea, firesc:

“Ce pix mişto ai! Mi-l dai mie?”

Şi, foarte amuzat, i-l dădeai. Problema este că, dacă făceai greșeala să nu vii a doua zi cu un alt pix de linie în loc, ci îți etalai un alt eveniment în ale scrisului, se înființa iar. După ce te tapa de două-trei pixuri mişto, te învăţai minte: în fond, tu, ca jurnalist, trebuie să-ţi iei notiţe, nu să o faci pe nebunul, etalând scule de scris ieşite din comun, nu?

Egoistul

În câteva cuvinte, este vorba despre un nebun a cărui psihopatie este foarte subtilă şi greu de cuantificat. El vine în redacţie, se dă pe lângă oricine îl poate ajuta să devină cât mai repede şef, apoi, din momentul în care este îndrituit, suprapune toate eforturile sale lipsite de scrupule de a se afirma pe scara ierarhică peste interesele redacţiei, punând semnul egal între ele.

Dacă există cineva care îi stă în cale cumva, dovedind competenţă, seriozitate, consecvenţă, dragoste de meserie, respect faţă de colegi şi faţă de interlocutori, chiar dacă acel om nu face şi nu îi face nimic şi-şi vede de treabă onest, îl supune unui regim de teroare ce îl determină pe respectivul să-şi ia câmpii.

Să îşi dea demisia. Să plece. Chiar dacă nu va pricepe nimic şi niciodată nu va şti ce i s-a întâmplat în realitate şi nici de ce anume. Pentru că egoistul este implicit, necomunicativ, închis în sine.

El foloseşte oamenii şi, pe cât posibil, lucrează prin interpuşi. Stă precum coleoptera zece ore pe zi cu ochii în calculator şi ţese, fără să te privească măcar o dată, iar în acest timp te ajută să zbori din postul pe care eşti în ierarhie.

Şi, patologia patologiilor, cum am mai spus, acest psihopat crede că lucrurile pe care le face sunt legitime, pentru că… sunt în interesul bunului mers al redacţiei.

Teroristul schizofrenic

Începe prin a te lapida pentru că nu ai făcut exact inversul a ceea ce constată că ai făcut. În ziua următoare, te calcă în picioare pentru că ai răspuns la comenzi şi ai făcut pe dos, spunându-ţi că trebuia să faci pe dosul pe dosului.

Problema cea mare nu este că foloseşte o metodă tipică de mobbing, ci că la un moment dat, pentru a-şi linişti conştiinţa, îşi formează o personalitate schizoidă şi apoi, în stadiul de afecţiune psihică avansată, schizofrenică, pe baza căreia orice îţi reproşează (că el încontinuu are ceva de reproşat) este perfect fundamentat logic, chiar dacă este absolut şi în mod continuu contradictoriu.

Dacă faci greşeala şi încerci să-i spui teroristului schizofrenic că e contradictoriu te va urî tot restul vieţii sale. Ideal este ca, în contact cu astfel de oameni, dacă nu poţi să-i convingi, pe cât posibil să-i zăpăceşti.

===

În exemplele pe care le-am dat mai sus, am evitat cu bună ştiinţă să scriu nume. Nu voi face asta decât în cazuri extreme, în care respectivul face o ispravă gogonată rău, care se consacră public, astfel încât darea în fapt a psihopatului să aibă sens şi acoperire în faptul de presă.