home CULTURA, FILM Bacalaureat sau (despre) Maturizarea la români

Bacalaureat sau (despre) Maturizarea la români

Share

Bacalaureat. Producţie: România, 2016. Regia şi scenariul: Cristian Mungiu. Cu: Adrian Titieni, Maria Drăguş, Lia Bugnar, Mălina Manovici, Vlad Ivanov, Lucian Ifrim, Gheorghe Ifrim, Emanuel Pârvu, Rareş Andrici, Alexandra Davidescu, Gelu Colceag, Tudor Smoleanu, Petre Ciubotaru, Adrian Văncică, Valeriu Andriuţă. Premiera: 20 mai. Distribuit de: Voodoo Films

~O poveste sinceră şi profundă pornită de la o realitate familiară nouă, tuturor~

Preocupat intens de superba şi complicata responsabilitate de-a fi părinte, regizorul şi scenaristul Cristian Mungiu (recompensat cu Premiul pentru Cel mai bun regizor la Festivalul de film de la Cannes) alege să plaseze în acest nou film câteva dintre interogaţiile multiple cu privire la relaţia părinte-copil, la educaţia, valorile şi reperele pe care ştim, vrem şi putem să le transmitem – sau nu urmaşilor noştri.

Pornind de la personajul unui tată angoasat că fiica lui e în pericol să rateze (din cauza unei agresiuni suferite lângă curtea şcolii) tocmai examenul de Bacalaureat şi, mai ales, şansa de-a merge în continuare la studii la Cambridge, filmul este, de fapt, o privire intensă şi concentrată, când tristă, când amuzată, când de-a dreptul demoralizată, asupra modului în care trăim noi, românii, în prezent.

Plasat într-un context local minuţios creat, despre care publicul şi cronicarii străini (care au aplaudat filmul cu entuziasm) pot crede pe cuvânt că e autentic, dar pe care noi, românii, îl cunoaştem perfect şi, cu atât mai mult, ştim exact că e o oglindă a traiului nostru cotidian, filmul vorbeşte despre condiţia socială a unei familii obişnuite de astăzi, despre încrederea şi solidaritatea pe care membrii ei o mai au – sau nu, despre forţa cu care mai sunt – sau nu capabili să strângă rândurile într-o situaţie de criză.

Pentru că agresarea fetei în vecinătatea şcolii este doar vârful icebergului, pretextul narativ care scoate la iveală treptat fisurile ivite de multă vreme în armonia întregii familii şi, prin extensie, fisurile societăţii noastre actuale, care se clatină tot mai des din pricina relativităţii principiilor sale şi inexistenţei soluţiilor pentru cele mai multe probleme pe care le ridică. Când doctorul Romeo Aldea, capul familiei, vrea să intervină pentru a-i crea fiicei sale, elevă remarcabilă, de altfel, o plasă de siguranţă, ni se dezvăluie un întreg mecanism al aranjamentului, intervenţiei, ajutorului reciproc existent în urbe, care pe vremea lui Caragiale se numea lanţul slăbiciunilor, iar astăzi este înregistrat în dosarele oficiale ca trafic de influenţă.

De la primărie la școală și de la Poliție la spital, toată lumea pare interesată doar de bătrânul refren anecdotic „N-ai pe cineva?”. Cine nu se descurcă e tont, cine nu se învârte, nu se căpătuiește, nu miroase o oportunitate la timp este considerat un ratat. Iar mecanismul acesta uluitor, nebunesc de comic dacă nu ar fi de-a dreptul dramatic şi nu ne-ar afecta direct viaţa, este surprins în cele mai mărunte rotiţe ale sale, cu talentul, umorul fin şi spiritul de observaţie al tuturor filmelor, scenariilor şi povestirilor lui Cristian Mungiu.

Întâietăţi la transplantul de ficat, ca în bancul acela cu doctorul care îi extrage rinichiul unui pacient cu apendicită pentru că „e obligat cuiva”, întâietăți la accidente sub formă de competiţie între ambulanţă şi serviciile funerare, intervenţii mai vechi („Îl mai ţii minte pe unchiul lui X, ăla care ne-a ajutat cu armata?”) sau mai noi („I-am reangajat lui Y nevasta la primărie, mi-e dator”), teze cu semnătura secretă, dar însemnate complice, ajutoare peste rând sau avantaje pe sub mână, toate compun o realitate de care românii se izbesc azi la tot pasul. Este doar realitatea desprinsă din ştirile curente, declară regizorul, anticipând parcă protestele celor care nu se duc niciodată să vadă filmele româneşti noi, dar ştiu precis că ele ne denigrează imaginea…

Revenind la personajele din film, ele nu sunt puse la index, nu sunt arătate tezist cu degetul, ci înzestrate cu multiple nuanțe, cu scăpări și inerții care nu ne împiedică însă să ne atașăm de ele și să ne pese ce li se întâmplă pe parcursul poveștii, ba chiar să stăm cu sufletul la gură pentru soarta lor până la final.

Cât de familiar ne e acest Romeo Aldea, macho târzior care se amuză pe seama duplicităţii sale adulterine atâta timp cât nu e descoperită de familia en titre, care se zbate să-și aranjeze fiica atâta timp cât nimeni nu-i anchetează fapta și e gata, la o adică, de multe compromisuri ca să o ducă bine toți, de la familia căreia îi asigură strictul necesar, de la lapte și pâine la pastă de dinți, până la amanta pe care o răsfață cu plase încărcate cu bunătăți și fructe exotice și la mama vârstnică, pe care o aprovizionează cu medicamente și o ferește cât poate de vești catastrofale.

Axul vieții lui este însă fiica adolescentă, pe care o adoră și pentru protecția căreia este gata să meargă până în pânzele albe. Până la urmă, acest bărbat cu început de burtă și pretenții de supervizor al destinului fiicei este un părinte român tipic (dacă ne gândim fie doar la Poziția copilului), pus într-o situație limită care începe prin a-l stresa peste măsură și sfârșește prin a-i clătina convingerile de-o viață. Iar iubirea lui totală pentru copil este ceea ce compensează, probabil, toate minusurile și abaterile lui de la morală – sau nu.

În discuția aceea contradictorie din bucătărie, între soțul/tatăl care își justifică toate compromisurile, ridicându-le la rangul de instrumente ale supraviețuirii întregii familii și soția/mama care susține verticalitatea și valoarea exclusivă a eforturilor și aspirațiilor proprii, resemnată că respectarea lor nu a dus-o la o reușită socială standard, se află – de fapt – esența acestei povești. În incertitudinea dureroasă cu privire la un subiect atât de sensibil ca viitorul unicului copil. Ieri, astăzi și, cu siguranță, într-un viitor apropiat, românii vor vedea plecarea în străinătate, a lor sau măcar a copiilor, ca pe singura posibilitate de realizare.

Iar dacă în Occident (2002) dorința de plecare „afară” a eroilor poveștii mai avea și ceva accente anecdotice, la un sfert de veac după 1989 această plecare este dictată de o disperare cvasi-generalizată, de ororile și erorile de care oamenii se simt înconjurați (extraordinar efectul de tensiune, de agresiune permenentă, de stres multiplicat, creat în film prin sunet – claxoane repetate, tonuri de apel stridente, pietre aruncate în geamurile blocurilor și în parbrize, dar și prin imagini – ștergătoare ridicate în parcare, aerul de șantier al multor terenuri și străzi, pustietatea periferiilor, bezna locurilor dosnice care îți dau fiori, locuri aproape la fel de lugubre ca în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, care se petrecea, totuși, înainte de ʽ89…).

A-ți trimite copilul atât de departe e, fără îndoială, la fel de dureros și pentru bunica Elizei, și pentru tatăl ei, care își momește copilărește fata cu veverițele din Kensington Gardens, într-o secvență de-a dreptul înduioșătoare, știind că trebuie, ca într-o judecată a lui Solomon contemporană, să o îndepărteze pentru a o salva. Însă el chiar nu mai vede nici o ieșire din labirintul în care se află astăzi educația, această educație care reprezintă exact esența supraviețuirii și evoluției oricărei societăți.

Nu suntem în fața primului film românesc care analizează relația dintre părinți și copii, mai exact dintre părinții și copiii din România. De la Occident la Cea mai fericită fată din lume, de la Toată lumea din familia noastră la Din dragoste cu cele mai bune intenții și până la Poziția copilului, aceasta a fost răsucită și analizată pe toate părțile, pe tonuri dintre cele mai variate. Iar despre pedagogia la români ar merita să se vorbească mai mult și mai des, de la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie și până la tratatele moderne de parenting, de la „Eu te-am făcut, eu te omor!”, la „Ce faci, soro? Eşti nebună? Nu ştii ce simţitor e ?”.Foto Bacalaureat Afis Sala Palatului 19 mai

Ceea ce reușește însă Bacalaureat este să reliefeze cu deosebită finețe și umanitate o stare de fapt acută, să emoționeze prin povestea sa și să ridice întrebări cu implicații importante pentru viitorul nostru. Cristian Mungiu este un cap limpede care diagnostichează fără ranchiună sau aroganţă societatea românească, dar şi fără auto-indulgenţa care, în timp, a permanentizat toată această relativitate în care trăim.

Mungiu nu ţine discursuri, nu bagă degetul moralizator în ochiul privitorului, nu scuză şi nu acuză, ci doar dezvăluie câteva fragmente tulburătoare ale mecanicii sufletului omenesc. Şi pentru că este vorba despre un observator cu un fler special pentru autenticitate şi directeţe, situaţiile din film nu sunt niciodată schematice sau didactice, liniare sau inexpresive. Cu simţul său colosal al umorului, el reliefează amuzamentul subteran care însoţeşte multe dintre situaţiile prin care trec protagoniştii săi.

Jocul cu mărgelele de sticlă al lui Ivanov (personajul şi actorul!) de la secţia de Poliţie, întrebarea năucitoare a persoanei de la Salvare, care, după ce doctorul Aldea îi spune că pacienta are tensiune intra-craniană crescută, îl întreabă: „La cap?”, momentul în care Sandra îi întinde lui Romeo canapeaua, prefigurându-i un viitor simetric cu trecutul, invitaţiile artificiale ale profesorului servil din obligaţie: „Nu vreţi o felie de tort? E de casă”, dialogul antologic cu prietenul poliţist: „De la un timp mă simt urmărit, cineva mi-a spart azi parbrizul!” / „Oi fi parcat aiurea!” / „Mi-a spart şi geamul de acasă!” / „Pune-ţi cameră de supraveghere” / „Mi-am pus” / „Atunci mai dă şi tu de pomană” sunt tot atâtea momente de comic formidabil, pentru ca umorul să se reverse într-o mare de tristeţe în replicile mereu înduioșătoare din dialogul tată-fiică.

Adrian Titieni, care a fost nu o dată distribuit în ultimii ani în rol de tată, reușește cea mai convingătoare, proaspătă și nuanțată interpretare a sa de până acum, foarte tânăra Maria Drăguș (pe care am văzut-o în Panglica albă a lui Michael Haneke și am admirat-o pentru dezinvoltura și prezența sa de spirit în toate aparițiile din timpul Festivalului de la Cannes) își joacă atât de complicatul rol cu intensitate, feminitate, mister și eleganță, Vlad Ivanov își modelează cuceritor personajul, din calm mucalit și ironie prietenească, iar Alexandra Davidescu creează o figură maternă blândă și demnă, care ne înduioșează pe toți. Revelația întregii distribuții excelente, dirijate de un regizor virtuoz, care știe să-și însuflețească și să-și motiveze echipa, este însă Lia Bugnar, care o creează pe resemnata Magda din oboseli și renunțări, cu vocea frântă și privirea pierdută, din dezamăgire și apatie, contrabalansate însă, când e vorba să se lupte pentru fiica ei, de o dragoste maternă totală și copleșitoare. Un personaj plin de fragilitate și forță, pe care l-am descoperit cu mare plăcere și bucurie.

Cât despre piesa de final, arhicunoscuta Ani de liceu, a Stelei Enache și a lui Florin Bogardo, ea reprezintă un epilog impresionant și surprinzător, construit deopotrivă cu ironie și tandrețe, care evocă o legătură aparent imposibilă între generațiile de azi și cele de ieri și reușește să oprească, pentru o clipă, fuga iremediabilă a timpului… Un film în care toate personajele dau examen de maturitate și care ne amintește, pe nenumărate tonuri, despre alegerile noastre de viaţă – morale, imorale, laşe, curajoase, grave, facile, grele, uşoare. Un film despre arta compromisului, care ne face să ne întrebăm, ca în cântecul invocat în mai vechiul Occident: Noi, în anul 2000 (și după, nemaifiind, evident, copii!), vom mai face sau nu ce-am văzut cândva?

Citeşte şi
Suntem cu totii de acord ca spatiul public trebuie protejat de efectele oricarui discurs abuziv
~rusii s-au suparat pe Maresalul Antonescu~propunere: un nou sector al Capitalei~romanii au cea mai lunga
Andreea Creţulescu (RTV) sau Gabriela Vrânceanu-Firea (A3) în topul stridenţelor, al stilului răstit-istericos ai cărui
In ambele cazuri, un "subiect" acuza un post de televiziune de prezentarea unor date false,
~cum se autodenunta Irinel Paun~tactici parlamentare de mascare a veniturilor~incepe vanatoarea de admitanti~Guvernul recalculeaza iar
Documentul prezentat de A3, conform căruia FUneriu nu a luat bacalaureatul din prima sesiune, e
~unii contesta prezenta lui Lucian Bute in Romania, sponsorizat de Elena Udrea~diploma de bac, 2000
Oricât de incredibil sună, o puneam să facă precum foca şi făcea. Aducea ciocolată, sucuri,
Când i-am văzut semnătura Corinei Drăgotescu în Cotidianul l-am întrebat imediat pe D.B., șeful proiectului,
Aproape toti comentatorii saluta masurile stricte de supraveghere luate de ministrul Funeriu, cu ocazia recentului
Share