~Din numarul 10 al revistei Familia, în avanpremieră, Alex Ştefănescu despre Adrian Păunescu – între dramă şi melodramă~
O vară de neuitat
-de Alex. Ştefănescu-
Scriu această evocare în seara zilei de 28 octombrie 2010, după ce am aflat că Adrian Păunescu, grav bolnav (insuficienţă cardiacă, hepatică şi renală, edem pulmonar) e internat la Spitalul de Urgenţă. Of, ce rău îmi pare! Nu există în România
om cu un suflet mai frumos ca al lui. Ştiu că aproape nimeni nu mă crede, dar tocmai asta mă face să repet: nu există în România om cu un suflet mai frumos ca al lui.
FOTO: Cititor de Proza – Alex. Ştefănescu, Adrian Păunescu, 1986
Ce contează că face melodramă din fiecare dramă a lui? Drama rămâne dramă, chiar şi trăită într-un mod ieftin-spectaculos. Ce contează că este lacom, dacă tot ce smulge vieţii dăruieşte celor din jur? Ce contează că are nevoie de glorie ca de un drog? Şi ce contează că gloria pe care şi-o doreşte atât de mult o şi obţine?
Cu toată popularitatea imensă de care se bucură (şi care uneori, pe stadioane, lua forma unui extaz colectiv) este unul dintre marii nedreptăţiţi ai vremii noastre. Foarte mulţi îl atacă violent numai şi numai pentru că au simţit că e un om bun şi nu se tem de el. Ştiu că nu mă crede nimeni, dar, de când am început să îmbătrânesc, nu-mi mai pasă dacă mă crede sau nu cineva.
Acest Adrian Păunescu pe care aproape niciunul dintre contemporani nu-l înţelege şi care îi iartă, cu o generozitate oarbă, până şi pe defăimătorii lui a căzut, în 1986, în dizgraţia lui Ceauşescu.
Eu, care până atunci îl tratasem cu mefienţă (ţin minte că publicasem la un moment dat un articol în care îl comparam cu o uriaşă ciocănitoare Woody – ce nedrept eram!), tocmai atunci, când a căzut în digraţie, m-am apropiat de el.
Iniţiativa a avut-o Domniţa care, ca redactor la Editura Albatros, i-a publicat o carte, de care fugiseră, ca de o valiză suspectă abandonată pe un aeroport, ceilalţi redactori. A început o prietenie frumoasă, care mi-a încălzit sufletul.
Adrian, tânăra lui soţie, Carmen, Domniţa şi cu mine am petrecut împreună zile de neuitat. Citeam cărţi cu glas tare, recitam versuri, jucam şah (eu, bineînţeles, îl băteam pe Adrian!), jucam „mimă”, glumeam, râdeam cu lacrimi, comentam ştirile de la televizor.
În plină vară, Adrian ne-a luat într-un turneu prin ţară (el şi Carmen cu maşina lor, eu şi Domniţa – cu a noastră), dorind să ne facă să ne iubim ţara (deşi ne-o iubeam; dar ne plăcea să-l provocăm, aşa cum îl provoca, la Timpul, Caragiale pe Eminescu, spunându-i că Schopenhauer nu pare a fi un mare filosof).
Poetul ne-a purtat, în scop pedagogic, prin tot Ardealul, ne-a obligat să mergem desculţi prin pârâuri de munte din Apuseni (prilej pentru Carmen şi Domniţa de-a se bate cu apă, ca două adolescente), dar şi să ne reculegem solemn la mormântul lui Avram Iancu.
A fost un moment fericit din viaţa mea (a noastră). Îl ascultam pe Adrian improvizând la nesfârşit versuri, pe care şi le nota Carmen (soţie, amantă şi secretară), discutam – cuprinşi de un fel de beatitudine – despre literatură, vorbeam cu oamenii din sate, de pe ogoare, din mânăstiri, care îl primeau pe Adrian cu dragoste şi entuziasm.
Într-un sat, ni s-a spus că o bătrână singură, dintr-o casă construită pe vârful unui deal din apropiere, trage să moară şi că nimic nu-şi doreşte mai mult decât să-l vadă pe Adrian Păunescu. Ni s-a mai spus că ea îi cunoaşte multe dintre poeme pe de rost şi că şi-a amânat moartea nădăjduind că, printr-o minune dumnezeiască, poetul îi va trece cândva pragul casei.
Dorinţă care multora li se păruse până atunci absurdă şi irealizabilă. Nici unul dintre noi n-a stat pe gânduri, ne-am suit imediat în maşini şi am urcat cu ele dealul, până unde l-am putut urca. Apoi, maşinile s-au împotmolit, din cauza pantei tot mai abrupte şi a pământului noroios în care roţile patinau.
Ţin minte cum maşina mea a alunecat cu spatele înapoi, câţiva metri. Am renunţat la maşini şi am făcut restul drumului pe jos. Când am ajuns la casa bătrânei, gâfâiam cu toţii şi eram uzi leoarcă de transpiraţie. Adrian avea părul vâlvoi.
Am intrat, abia trăgându-ne sufletul, într-o încăpere scundă (trebuia să stăm aplecaţi, ca să nu ne lovim cu creştetul de tavan). Bătrâna, împuţinată la trup, zăcea în aşternut, cu ochii adânciţi în orbite. Când l-a văzut pe Adrian, s-a iluminat. A început să repete în neştire.
– Ştiam c-ai să vii! Ştiam c-ai să vii!
Adrian a îngenuncheat lângă ea şi i-a sărutat mâna. Ea l-a mângâiat pe creştet. Apoi, cu o voce tremurătoare, i-a recitat, fără să greşească un cuvânt, poemul Repetabila povară, străduindu-se să nu plângă (ceea ce noi nu reuşeam). Şi a mai spus atât:
– Dumnezeu să-ţi dea sănătate, că mare bine mi-ai făcut. Acum, că te-am văzut, pot să mor liniştită.
Nota Alexandru Petria:
Dumnezeu să-l odihnească pe Adrian Păunescu!
Sursa: Cititor de Proza