Am pus această postare despre Victor Piţurcă pe vechiul meu website, Blogul lui Budescu, crezând că singurul ei rol în viitor va fi să facă parte din arhivă. Cu altă generaţie de jucători însă la Naţională, subiectul rămâne la fel de actual, după ratarea calificării în faţa Greciei. Acest barbugiu rătăcit prin fotbal, numit Victor Piţurcă, continuă să facă ravagii prin fotbalul nostru, dimpreună cu mafioţii care îl ţin încă în funcţie. Vorba Biancăi Drăguşanu: „Noi despre ce vorbim?”. Despre asta vorbim.
Azi mi s-a întâmplat un lucru ciudat: am vorbit cu un câine. Mergeam spre casă și, la un moment dat, am început să vorbesc din priviri cu o cățea neagră.
Eu cu ea, ea cu mine, ne înțelegeam perfect din priviri. Și-a lăsat puii cu pretenarul ei, un câine la fel de sfrijit. Și negru.
Apoi a continuat să meargă liniștită în stânga mea, gardându-mă, așa cum procedează cu mine mulți câini.
„N-o să-ți vină să crezi ce-am pățit!”, mi-a spus deodată, pe neașteptate, uitându-se la mine. „Ce?”, am întrebat-o.
„L-ai văzut pe sfrijitul ‘cela de pretenaru’ meu?”. „Ei, ce ți-a zis?”. Vine de la Cluj, s-a strecurat într-un
marfar care venea la București și de la Gara de Nord aleargă ca disperatu’, să-mi spună”.
„Ce să-ți spună?” „Păi să vezi… A alergat de-a latul terenului, la antrenamentul lui Piți, auzind ce le spunea ăsta jucătorilor”. Nu pot să cred, mi-am zis, vorbesc cu un câine negru despre Pițurcă.
„Și ce le spunea?”, am întrebat-o. „Nu poți să crezi, îți zic, n-o să crezi ce îţi voi spune”, mi-a zis, apoi a continuat: „Vrea să joace cu Paulică!”. „Care Paulică?”, am întrebat-o.
„Ei, cum, care Paulică? Na, nu ştii? Paulică Codrea! Până şi o căţea ca mine îl ştie!”. Nelămurit, am întrebat-o: „Bine-bine, dar nu îl are pe Costin Lazăr, cel mai bun
mijlocaş central din campionat? De ce joacă acum cu Paulică, un fotbalist care nici n-a intrat bine-n ghete în Serie A?”.
„Nu ştiu, a venit Sfrijitul meu de la Cluj, ţi-am spus, disperat, să-mi zică asta. Pe drum a lătrat informaţia la aşa de mulţi căţei, că urlă acum până şi câinii din Giurgiu de disperare!”. „Hai, nu zău!”, zic, „Şi ce ne facem?”, am întrebat-o.
„Păi ce să facem? Nu facem nimic! Tu scrie, că esti un nenorocit de ziarist care face scandal, iar eu latru! Latru!” – şi-a-nceput să latre, tare şi sacadat, de se uita la mine
lumea din staţia de autobuz ca la urs.
„Stai, mă, liniştită, că se uită lumea la mine, zice că-s nebun, că vorbesc cu un câine”. „Ei, şi ce? Toata lumea ştie că eşti nebun! Ce, n-ai fost primul care i-ai cerut demisia lui Piţi ăsta încă din vară?”. „Ba da.” „Şi nu te-ai băgat în chestiile alea cu Nico şi cu Bercul de Faianţă?”.
„Ba da. Şi ce-i cu asta?”. „Ei, uite, te bagi şi în asta, stai de vorba cu un câine!”. „Şi ce faci acum?”.
„Păi ce să fac? E simplu: o să latru. O să latru eu, o să latre Sfrijitu’, îi pun şi pe ăştia mici să chelălăie cât pot ei, doar-doar o să se întâmple ceva”.
„Ce să se întâmple, fraiero?”, am întrebat-o pe căţea, nelămurit. „Păi ce să se întâmple? Tu crezi că, dacă latru eu, nu se întâmplă nimic? Eu nu sunt un câine negru, sunt destinul”.