home CULTURA, FILM I, Daniel Blake – Ce mai rămâne din oameni când statul are telefonul „deranjat”…

I, Daniel Blake – Ce mai rămâne din oameni când statul are telefonul „deranjat”…

Share

I, Daniel Blake. Un eveniment cinematografic considerat de multe voci filmul anului 2016, care vorbește despre viață cu forță și fără menajamente, neputând lăsa indiferent absolut nici un spectator.

 

[vc_row][vc_column][vc_column_text] [/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_raw_html]JTNDcCUzRSUzQ2lmcmFtZSUyMHNyYyUzRCUyMmh0dHBzJTNBJTJGJTJGd3d3LmZhY2Vib29rLmNvbSUyRnBsdWdpbnMlMkZ2aWRlby5waHAlM0ZocmVmJTNEaHR0cHMlMjUzQSUyNTJGJTI1MkZ3d3cuZmFjZWJvb2suY29tJTI1MkZJbmRlcGVuZGVudGEuRmlsbTk3JTI1MkZ2aWRlb3MlMjUyRjEzODM0NzI5ODE2NzI3OTYlMjUyRiUyNnNob3dfdGV4dCUzRDAlMjZ3aWR0aCUzRDU2MCUyMiUyMHdpZHRoJTNEJTIyNTYwJTIyJTIwaGVpZ2h0JTNEJTIyMzE1JTIyJTIwc3R5bGUlM0QlMjJib3JkZXIlM0Fub25lJTNCb3ZlcmZsb3clM0FoaWRkZW4lMjIlMjBzY3JvbGxpbmclM0QlMjJubyUyMiUyMGZyYW1lYm9yZGVyJTNEJTIyMCUyMiUyMGFsbG93VHJhbnNwYXJlbmN5JTNEJTIydHJ1ZSUyMiUyMGFsbG93RnVsbFNjcmVlbiUzRCUyMnRydWUlMjIlM0UlM0MlMkZpZnJhbWUlM0UlM0MlMkZwJTNF[/vc_raw_html][/vc_column][/vc_row]

 

Laureat cu Palme d’Or și cu Premiul juriului ecumenic la Cannes, în 2016, cu trofeul BAFTA și nominalizat la patru categorii ale Premiilor Academiei Europene de Film, cel mai nou film al veteranului Ken Loach ne oferă, cu o sinceritate și o prospețime formidabile, povestea unui om obișnuit care se luptă cu birocrația, cu absurditatea și indiferența unui sistem creat teoretic pentru a-l proteja.

 

Un biet tâmplar

 

Pe scurt, Daniel Blake e un tâmplar de cincizeci și nouă de ani din Newcastle care a muncit patruzeci de ani și și-a plătit corect dările toată viața (lucru de care e foarte mândru). Parțial refăcut după un atac de cord, el nu e lăsat de medici să se întoarcă la lucru și este nevoit să apeleze la ajutorul de șomaj, singura posibilă sursă de venituri.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Însă procedurile nesfârșite ale sistemului de asistență socială, dezumanizarea funcționarilor de la ghișee și legislația depășită îl transformă într-o persoană cu drepturi inaplicabile la nivel practic, neputincioasă și dezorientată.

 

Și mai e ceva, și mai grav și invalidant. Tâmplar fiind, Blake nu e familiarizat deloc cu folosirea computerului, iar lipsa accesului la acest limbaj îi pecetluiește imposibilitatea de-a obține ceva.

 

„Fața galbenă care râde”

 

În 2008, excelentul scurt-metraj „Fața galbenă care râde” (regizat de Constantin Popescu) surprindea, cu umor și tandrețe, eforturile a doi părinți români care învățau să utilizeze computerul pentru a putea vorbi cu fiul lor plecat din țară și poticnelile lor în confruntarea cu limbajul nefamiliar al tehnologiei.

 

Lipsa accesului la mediul digital e însă un fenomen existent nu doar la noi, ci îi afectează pe foarte mulți membri ai unor generații care, până nu demult, nu au avut nevoie în meseriile lor de această calificare.

 

Iar în filmul lui Ken Loach, încercările lui Daniel Blake de-a se descurca online se transformă într-o încercare dureroasă și umilitoare. Timid și jenat, acest om direct și cumsecade este nevoit să apeleze, pentru câteva operațiuni extrem de simple, la ajutorul diverșilor adolescenți aflați prin preajmă la Internet Café-ul unde încearcă să completeze, presat și de timp, pe deasupra, formularul electronic de șomaj.

 

Imposibilitatea comunicării

 

Scena transmite o suferință pe care o simți cu putere, în stomac, surprinzând încă o piedică stupidă (a câta?) în calea unui om care încearcă doar să-și obțină drepturile și să își păstreze demnitatea.

 

Iar aici nu mai e vorba despre stângismul declarat, de o viață, al lui Ken Loach, despre doctrine și ideologii, ci despre criza, despre surditatea unui sistem și despre inadecvarea acută la realitate a programelor de asistență socială din mai toată lumea contemporană.

 

Despre imposibilitatea comunicării care se manifestă deja pe multe nivele sociale și între generații. De aceea filmul lui Ken Loach, I, Daniel Blake, îi răscolește, îi face să lăcrimeze și îi pune pe gânduri pe spectatorii din Anglia și din America, din Spania și Elveția și, evident, și pe cei din România ori din alte părți ale lumii.

 

I, Daniel Blake. Cu emoție, despre solidaritatea în suferință

 

„I, Daniel Blake” este însă departe de a fi un discurs monocord despre umilința unor generații în fața noilor reguli care ne locuiesc cotidianul. Dezorientată și înspăimântată este și Katie, tânăra de douăzeci și ceva de ani, mamă cu doi copii, care își caută o slujbă și pe care Daniel Blake o ajută și o ocrotește, în ciuda propriilor probleme. Dialogul, prietenia și căldura acestei relații reprezintă, de altfel, miezul uman și vibrant al acestei povești atât de frumoase și emoționante.

 

Din privirile triste, gesturile aproape mereu zgribulite și câte o lacrimă discretă în colțul ochiului tinerei mame, repede ferită însă de directețea ingenuă a copiilor, din gesturile mărinimoase și la fel de discrete ale bărbatului care sare să o ajute – singurul ei ajutor, de altfel -, din amintirile vieții fericite pe care acesta a avut-o cu soția recent dispărută, atât de contrastante cu încărcătura aproape insuportabilă a unor secvențe precum cea de la banca de alimente ori cea a apelurilor disperate la un telefon la care niciodată nu răspunde nimeni sau care sună „deranjat”, doi mari actori însuflețesc o lume întreagă.

 

Extraordinarul Dave Johns (care de aproape treizeci de ani s-a consacrat ca actor de stand-up comedy, fiind aici la debutul în cinema) și atât de naturala Hayley Squires, care o joacă precis și atât de credibil pe curajoasa Katie, își conduc personajele printr-o realitate deloc confortabilă și agreabilă, găsind însă întotdeauna tonalitatea potrivită pentru ca acestea să rămână umane și atașante.

 

I, Daniel Blake. Un film care îți frânge inima, tocmai fiindcă nu e deloc siropos

 

Iar ceea ce conferă o forță specială discursului cinematografic reușit deopotrivă de regizorul Ken Loach și de colaboratorul său dintotdeauna, scenaristul Paul Laverty, este refuzul constant al melodramei. La ceremonia Premiilor Academiei Europene de Film, Dave Johns povestea că, pe perioada filmărilor, regizorul le interzice cu desăvârșire desertul actorilor săi (care, de altfel, îl laudă, dintotdeauna, cu o afecțiune și un respect ieșite din comun), ferm convins fiind că zahărul te împiedică să fii creativ.

 

Aceeași aversiune față de dulcegărie o întâlnim și în felul în care este structurat acest „I, Daniel Blake”, care chiar în cele mai sfâșietoare scene rămâne sobru și discret. Nu există nici un moment în film în care să întâlnim vaietul patetic al melodramei, nici o subliniere grosolană nu se strecoară între spectator și curgerea aparent rece a poveștii, trăgându-l de mânecă precum o fac, șablonard, cele mai multe dintre dramele cinematografice.

 

Tocmai de aceea impactul emoțional e autentic și profund. Tocmai acestui desen regizoral atât de reținut i se datorează rezonanța vie a filmului în oricare spectator. Bunăvoința schematică a celor de la ghișee devine înspăimântătoare, de exemplu, atunci când fraza „Vă pot aplica o sancțiune pentru următoarele treisprezece luni sau chiar pentru trei ani” îi este adresată unui om lipsit de orice fel de venit din cauza unor proceduri neactualizate.

 

Intervenția promptă a „șefei” vigilente, care îi interzice unei subordonate ceva mai umane să-l ajute cu un fleac, în fond, pe bietul om dă măsura exactă a răcelii robotizate a funcționarilor și regulilor de care, la un moment dat, aproape oricăruia dintre noi îi poate depinde existența.

 

Iar măsurile care se pot lua împotriva acestei situații sunt deocamdată pur teoretice și dureros de dependente de fonduri și de schimbarea unei legislații depășite mai peste tot în lume. Iată de ce filmul acesta, I, Daniel Blake, e mult mai mult decât o simplă ficțiune extraordinar de bine regizată și ireproșabil jucată despre un om căruia i se refuză, la rece, din spatele teancurilor de hârtii și chestionarelor electronice, dreptul la viață.

 

Este o alarmă referitoare la condiția actuală sau viitoare a multora dintre noi, cei care vom traversa printre primii hăul încă insondabil dintre lumea așa cum o știam până nu demult și noile realități sociale care încep să scârțîie, tot mai mult și mai des, prin punctele esențiale.

 

Este o amintire fioroasă și plauzibilă despre un viitor căruia nu îndrăznim încă să-i formulăm spaimele, de teamă ca acestea să nu prindă contur și să evadeze cu furie din temuta, eterna cutie a Pandorei…

 

Eu, Daniel Blake / I, Daniel Blake Coproducţie Marea Britanie, Franța, 2016. Regia: Ken Loach. Scenariul: Paul Laverty. Cu: Dave Johns, Hayley Squires, Briana Shann, Dylan McKiernan, Kema Sikazwe, Micky McGregor, Sharon Percy, Dan Li. Durata: 100 minute. Premiera: 10 martie. Distribuit de: Independența Film

Postari Similare
Reconstituirea la rece a unei iubiri, cu unul dintre protagoniști încercând să deslușească misterele care
Valeri Kuzmin, ambasadorul Rusiei în România, a declarat că clipul - replică la acela produs
Lăsaţi talk-show-urile politice, pentru că sunt toxice spiritului dumneavoastră! Uitați-vă mai bine la filme de
Considerată o ediție imprevizibilă, a 88-a ceremonie a premiilor Oscar a reușit să fie rezonabilă,
Când îi dai omului în cap cu parul culegi furtună. Când semeni vânt culegi răzmeriţă.
Mitul ambulantei groazei este prezent in mai multe filme americane de groaza. DIntre ele, am
Camera Deputatilor a respins propunerea legislativa tălâmbă a deputatului PSD Victor Socaciu, de dublare a
HBO Central Europe, principalul furnizor de canale de televiziune premium, lansează miercuri HBO GO, serviciu
Atunci cand esti plictisit, dupa o zi intreaga de munca, intr-un birou imbacsit, in care
Iliescu poate fi aplaudat cu brichete, monezi şi ouă stricate la premiera filmului în care
Share