~un ~
Oricât de lipsit de modestie aş părea, nu fac decât să spun adevărul: spre deosebire de alţii, care se dau mari croncănitori, în presă şi nu numai, că pe ei, când îi atinge lumânarea, se face cristal pur şi că, atunci când bate lumina 
stelelor peste ei, se naşte o nouă supernovă, eu pot să afirm că, de la primii bani pe care i-am câştigat ca jurnalist, la Radio Galaţi, în luna decembrie a anului 1991 şi până în prezent, nu am făcut porcării.
Nu voi face nici de acum încolo. Voi explica puţin mai jos când, cum am avut ocazia şi de ce anume nu am făcut-o, atunci când alte lichele de presă, care acum se scaldă în noroi mogulard la greu, afirmau despre mine exact acest lucru.
Deocamdată voi afirma un fapt simplu: am încercat de mai multe ori să-mi imaginez că mă vând, că devin corupt, că îmi folosesc, de exemplu, condeiul pentru a şantaja şi a extorca bani, pentru a trafica şi a-mi trafica funcţia sau calitatea profesională, ori pentru a face trafic de influenţă.
Am ajuns la concluzia, ascultându-mi pulsul, că, dacă aş face acest lucru, în creierul meu ar trebui să se petreacă o multitudine de mutaţii echivalente cu ceea ce se întâmplă cu un om în toate minţile, atunci când şi le pierde.
Acestea nu sunt figuri de stil.
Ca să crezi sincer, din tot sufletul tău, că eşti îndreptăţit să săvârşeşti sau să fii părtaş la un act de corupţie şi, în acelaşi timp, să poţi supravieţui în interiorul propriei tale conştiinţe, în mintea ta trebuie să se desprindă nişte axoni de neuroni, iar nişte sinapse trebuie să facă crâşc.
Eu cred că altfel nu se poate. Este posibil să mă înşel, dar aşa gândesc.
La Radio Galaţi, am început treaba plângând de fericire că îmi văd visul cu ochii şi fac radio, stând zile şi nopţi în redacţie şi trăgând emisiune după emisiune ca tembelul. Aş fi în stare să fac aceste lucruri şi acum, şi mâine, dacă aş avea motivaţie, adică: să fac presa, simplu. Nu curvăsărie.
De la Radio Galaţi am fost dat afară, după ce am descoperit că acela cu care plânsesem de fericire, braţ la braţ, în ziua în care mergeam cu un radio-casetofon cât luneta-faţă a maşinii în braţe prin Galaţi şi ascultam emisia postului în pielea goală (fără jingle-uri, fără buletin de ştiri, numai Kim Wilde & The Cadillacs cântând la infinit acelaşi album) este omul care făcuse cel puţin două compromisuri mari, fundamentale, pentru organul acela de presă.
La Bucureşti, m-am trezit, prin anul 2002, la Gardianul, despre care se spunea de la bun început că este al lui Vântu, că este în realitate al PSD. Când l-a luat Vântu-n parohie şi l-a dat spre spălare-n noroaie lui Maricel Păcuraru, deja scăpasem de pacoste. Timp de doi ani şi jumătate am fost acreditat pe guvern, ca să scriu despre liderul partidului care finanţa ziarul.
Timp de doi ani am încercat din răsputeri să consemnez sec. Nişte brontozauri de presă, cu care împărţeam biroul şi cărora le suportam voma antiintelectuală, au afirmat că eram omul lui Năstase, pentru că am scris, de exemplu, de sărbătorile de Crăciun, un zodiac al Cabinetului, pe care ei îl interpretau ca pe o linguşire a Împăratului şi-n care-i băteam acestuia apropos-uri politice. O, da, eram omul lui Năstase, care mă cumpărase cu şase milioane de lei…
Când am putut să plec din burta monstrişorului la Revista Bilanţ, am făcut-o cu bucurie. Din august 2004 până în ianuarie 2007 am avut linişte, parte de nişte editori inteligenţi, care m-au lăsat să-mi fac meseria şi respectul pentru profesionalismul demonstrat din partea breslei.
Apoi, pe nu-ştiu-cât ianuarie, după integrarea europeana, binele s-a dezintegrat, că doar era minciună: am primit două veşti proaste: un scelenterat de presă redactor-şef şi faptul că, aşa cum se spunea de mai mult timp, SOV este patronul meu, din cele insule însorite, privind la publicaţia noastră într-adevăr quality prin binoclul întors al unui off-shore.
Publicaţia a mai supravieţuit cinci luni, că Vântoşenia-Sa voia să o desfiinţeze. Avea conţinut editorial prea bun, ce trebuia speculat şi spaghetizat în măreţele sale produse de trust “Business Standard” şi “Money Express”, pentru ca după aceea să le închidă şi pe acestea.
Despre toate astea am mai scris, ca şi despre perioada de după, despre care, din scârbă şi pudoare, nu vreau să mai pomenesc cu subiect şi predicat, că mi se face subiectul baclava de flegme şi predicatul lipitori de cheaguri de salivă.
Am intrat într-o chestie care nu ştiam ce este şi de-abia cu luni de zile după ce am ieşit din ea cu un şut un dos mi-am dat seama pe de-a-ntregul în ce intrasem.
Mustrări de conştiinta? Nu am. Un om nu poate fi cumpărat cu şase milioane, ci cel mult ţinut o vreme pe post de sclav pe plantaţie, până când găseşte o alternativă.
Un om nu are cum să ştie nici că este printre hoţi, până nu îşi dă seama în ce constă hoţia acestora. Aşa că nu am făcut porcării ca alţii, care acum se dau lebede albe, iar dimineaţa, când se bărbieresc, se duc la frizer, că oglinda de-acasă s-a spart de mult, şi-i spun bărbierului: acoperă-mi ochii cu ceva, ori mai bine scapă-ţi lama-n beregata mea, că ticălos mai sunt…