După finala Eurovision România, am intrat pe diferite website-uri şi pe Facebook şi am văzut un comentariu rasist (multiplicat în foarte multe exemplare) care mă deranjează: „Uite, domnule, după ce că ne confundă lumea cu ţiganii (n.n.: cuvânt folosit în sens peiorativ), am fost gata să fim reprezentaţi la Baku de muzică ţigănească. Am scăpat de ea şi suntem reprezentaţi de o altă piesă ţigănească, o manea„.
Raţionamentul acesta 
are cel puţin o hibă. Multe mari filme ruseşti clasice sunt condimentate cu muzică ţigănească, şi totuşi nimeni nu înţelege din aceasta că ruşii sunt ţigani.
Marele poem filmic al lui Emil Loteanu „Şatra” este despre ţigani, şi totuşi nimeni nu a înţeles nici un moment că cetăţenii Republicii Moldova sunt ţigani.
Există o lungă listă cu muzică ţigănească prezentă la Eurovision, cel puţin din ţările balcanice, iar nimeni nu a ajuns la concluzia că Serbia, Bosnia-Herţegovina ori Croaţia sunt state ţigăneşti.
Aici nu discutăm despre sorgintea etnică a muzicii. Ar fi o mare eroare. Există muzică țigănească, iar aceasta nu la modul peiorativ. Dacă cititorul nu știe la ce anume mă refer, să asculte, spre exemplu, Loyko. Este o muzică de o frumuseţe şi o generozitate remarcabile. Scrisă şi interpretată de ţigani.
Raţionamentul pe criterii etnice, carevasăzică, nu se susţine.
Manelele sunt altceva. Cei care afirmă că manelele sunt muzică ţigănească ar trebui să ştie că părintii manelelor de azi, Azur si Albatros de pe vremea lui Ceausescu, nu erau ţigani.
Proto-manele, care folosesc ritmul de manea, au fost interpretate de grupurile Odeon din Buzău, Azur din Brăila, Generic din Galați, Miracol C din Buzău etc. Există unii care susţin că manelele îşi au originea în Evul Mediu românesc fanariot. Eu nu sunt de acord cu acest lucru.
Manelele sunt un amestec degradat armonic și ideatic de cânt popular românesc, muzică orientală (turcească, arăbească, sârbească, bulgărească etc.) și muzică țigănească.
De la o vreme, peste maneaua „clasică” au început să apară aluviuni de muzică pop, cântăreții de gen încercând să se adapteze la vremuri.
Există de asemenea în întreaga lume un trend de a scrie muzică ethnopop cu influențe populare, orientale și țigănești, într-o manieră analogă celei care la noi a dus la manele, dar în sens invers, dinspre muzica pop.
Astfel a luat naștere curentul grecesc care a dat o câștigătoare Eurovision, spre rușinea grecilor, astfel ne-am trezit cu manele pop din Suedia sau din Olanda.
Astfel acum doi ani am fost reprezentați la Eurovision de o manea modernizată, „Balkan Girls”, scrisă astfel ca limita dintre muzica grecească populară și manea să fie greu sesizabilă. Un fusion între muzica populară grecească și manele.
Anul acesta suntem reprezentaţi de ceea ce eu numesc „manea latino”, adică de o piesă latino din curentul degenerat actual, foarte frecat în America de Sud, din care fac parte Natalia Oreiro sau Rebelde, care se duce, prin inflexiuni şi armonizare, într-un soi de manea cultă.
Spun „manea cultă”, pentru că acest lucru se vede în calitatea superioară a instrumentării, datorate lui Costi Ioniţă, care este conservatorist. Dar e lipsit de scrupule, cinic şi produce deşeu muzical.