Dorinel Munteanu a acceptat, într-un dialog de 30 de minute, să povestească la rece despre cum l-a marcat „experienţa Ghencea”
„Am închis maşina?”. Omuleţul dispare în sprint ca şi cum n-ar fi fost. După o clipă pasul des îl apropie pe rampa parcării din centrul Kolnului. „Hai să intrăm aici, că mă aşteaptă Simona şi un domn”. „Aici” e un restaurant italienesc, Simona e soţia, iar domnul un preot din Timişoara în trecere prin oraş.
Iar el e Dorinel Munteanu, cel mai cunoscut român din oraş, recordmenul selecţiilor în „naţionala” de fotbal a României. Ca statură, n-ai zice. Ca voioşie, nici atît. „S-au adunat multe într-un timp foarte scurt. Dar tot timpul trebuie să vezi partea bună. Uite, mîncăm. Aţi comandat?”.
Simona o pizza vegetariană, preotul cartofi prăjiţi şi salată. „Azi e miercuri, postim, aşa că iau şi eu cartofi. Părinte, dar un pahar de vin roşu merge? Că o să conducă soţia la întoarcere”. Părintele e fără echivoc: „Nu merge”. Dorinel însă găseşte şi aici binele. „Adică da, că şi alcoolul îngraşă. Am luat vreo două kilograme de cînd n-am serviciu”.
– Înseamnă că eşti liniştit, Dorinele
– Ehe, mai degrabă pentru că nu mai alerg zilnic. Încerc să uit, dar nu pot. Ce-mi trebuia mie toată nebunia aia?