Ucraina, iadul. Dezertorii ruşi şocaţi rătăcesc prin pădure

Share

Atunci când a început războiul Rusiei în Ucraina, ucrainenii au scris pe pereţii clădirilor: “Добро пожаловать в ад!”. Adică: “Bine-aţi venit în iad!”.

Între timp, soldaţii ruşi aflaţi în Ucraina au ajuns la concluzia că ucrainenii aveau dreptate.

De ce soldații ruși cedează pe câmpul de luptă din Ucraina? Este subiectul unei cercetări întreprinse de istoricul militar britanic Chris Owen, publicată pe 1 august, conform Ziare.com.

Scrierea face parte dintr-o serie care analizează modul în care experiențele personale de război i-au determinat pe unii soldați ruși să refuze ordinele, să demisioneze din armată și să încerce să plece acasă.

“Merită remarcat de la început că natura războiului din Ucraina este diferită de orice a experimentat Rusia, din anii 1940 încoace.

Chiar și cei care au luptat în Caucaz sau în Orientul Mijlociu nu au văzut niciodată nimic asemănător ca războiul la scară mare din Ucraina.

Șansele de a deveni o victimă în Ucraina sunt mult mai mari decât în ​​oricare dintre conflictele în care a fost implicată Rusia, după al Doilea Război Mondial.

Conform tendințelor actuale, războiul din Ucraina este probabil să devină unul dintre cele mai mortale conflicte la nivel global, din ultimii 200 de ani.

În analizele mele anterioare, am observat că mulți soldați ruși sunt motivați de bani, ideologie, camaraderie și/sau experiență.

Dar nimic nu contează dacă te întorci acasă într-un sicriu. Motivația slăbește adesea în fața unei morți sigure, mai ales dacă se datorează unei conduceri proaste.

Am privit războiul prin ochii lui Viktor Șaiga, un rus care s-a oferit voluntar să se alăture armatei, ca soldat contractual, în martie 2022.

A intrat în Ucraina la începutul lunii aprilie și a luptat cu Regimentul 752 de pușcași motorizați de gardă, lângă Izyum, la est de Harkov.

Rusia a suferit pierderi grele, în încercările repetate de a captura satele Sulyhivka și Dovhen’ke, la sud de Izyum. După 3 luni de lupte, Sulyhivka este încă disputată.

Compania lui Șaiga era formată din 13 persoane, completate după o săptămână cu încă 13 voluntari nou recrutați, care fuseseră trimiși direct din Rusia, cu o pregătire minimă.

Înainte ca grupul să se mute în prima linie, li s-a oferit opțiunea de a refuza să lupte”, scrie Chris Owen, în prezentarea naturii cercetării militare.

Mai departe, istoricul britanic prezintă mărturia extinsă a soldatului Viktor Șaiga:

„Dimineața a sosit zampolitul [ofițerul politic] al regimentului nostru. A spus că mergem la fundul lui Satan, ca să refuze cine vrea chiar acolo, la ferma în care eram încartiruiți, pentru că mai târziu nu va lua pe nimeni înapoi, dacă cineva vrea să se întoarcă.

Un bărbat a refuzat – gradatul Vasili, din Moscova. Toți ceilalți au plecat să lupte”.

Nu era un semn bun că subofițerul superior al unității nu voia să lupte. Mai târziu, Șaiga a constatat că starșina [primul sergent] s-a ținut de asemenea departe de lupte.

Prima lor acțiune ofensivă a fost o încercare de a cuceri satul Dovhen’ke, aflat sub control ucrainean. Cu toate acestea, au fost bombardați puternic, când au intrat în apropiere de Sulyhivka și nu au mai ajuns la destinație.

„În timp ce mergeam, armata ucraineană ne-a observat și a început să ne bombardeze cu Grad [lansatoarele de rachete multiple BM-21] și mortiere.

În timpul celui de-al doilea bombardament, destul de masiv, mi-am luat deja la revedere de la viață – am crezut că asta a fost, că următoarea bombă fie îmi va smulge picioarele, fie mă va ucide instantaneu. A fost cu adevărat înfricoșător.”

Atacul a fost abandonat și a fost amânat până a doua zi, 20 aprilie. Cu toate acestea, în rândul soldaților ruși nu a fost prea mult entuziasm pentru reluarea ofensivei.

„Mulți comandanți de companie din cele două batalioane ale regimentului 752 le-au spus luptătorilor lor că suntem trimiși la o moarte sigură, deoarece ucrainenii sunt bine pregătiți”.

„Așa au spus ei – decideți singuri dacă doriți să mergeți sau nu. Patru cincimi dintre noi (dacă nu mai mulți) au refuzat să plece. La fel am făcut și eu… pentru că pur și simplu nu aveam energie fizică, pentru a continua să intru într-un asalt”.

Regimentul a găsit destui voluntari, dar părea să nu fi avut vehicule. Din acest motiv, au mers 7 kilometri – timp de 6 ore – prin zona rurală deschisă, până la Dovhen’ke, sub foc constant de mortar, obuze și tancuri. Mulți au fost uciși; mulți alții au fost răniți, inclusiv comandantul lui Șaiga.

„Când am raportat comandantului nostru de batalion, maiorul Vasyura, despre morți și răniți, el a înjurat: „Lăsați-i și continuați să înaintați!!!”.

Ofițerii fără experiență nu știau ce să facă și s-au adresat unuia dintre soldații contractuali voluntari, un veteran de luptă de 40 de ani, care a spus:

„Băieți, trebuie să ne retragem, altfel vom fi zdrobiți cu mortiere. Cei care rămân în viață vor fi terminați”.

S-au retras la Dovhen’ke, revenind abia la ora 23.00.

„Unul dintre voluntari, Andrei, din Kursk, care a venit împreună cu mine, a spus că mulți pur și simplu au fugit, în timp ce se retrăgeau. A urlat la ei să-l ajute să evacueze răniții, dar nu l-au ajutat”.

„A spus că îi venea să apuce o pușcă și să-i secere de la spate… Din cauza fugii lor, comandantul plutonului, căpitanul Nikolaev, care a fost târât timp de 4 ore, a murit, din cauza pierderii de sânge”.

A doua zi, aproape toți cei din unitatea lui Șaiga au refuzat să se alăture unui alt atac.

Alte unități au atacat Dovhen’ke, dar fără mai mult succes. Într-un atac, „8 tancuri și infanterie au intrat în Dovhen’ke, dar au decis să continue, mai degrabă decât să ia poziții, așa că tanchiştii au mers înainte și aproape toți au fost loviți, iar apoi infanteria a fost de asemenea împinsă înapoi”.

Forțele speciale (Spetsnaz) și unitățile aeropurtate au încercat de asemenea să preia Dovhen’ke, dar au fost respinse. O unitate de rezerviști instruiți a sosit și a încercat o lună, asaltând satul.

„În total, 340 dintre ei au ajuns în Ucraina. După o lună de bombardamente, doar 57 au mai rămas în viață”.

“Mai mult, jumătate dintre supraviețuitori se aflau în comandament. Cei mai mulți dintre ei au fost răniți. Nu au fost implicați niciodată într-o luptă, toate pierderile au venit din focul artileriei ucrainene”.

Noi voluntari au fost aruncați imediat în atacul asupra Dovhen’ke, când au ajuns în Ucraina. Până în luna mai, toți ofițerii fie au fost uciși, fie răniți, fie au refuzat să atace.

„Nu mai erau ofițeri, așa că îi alegeau pe cei mai îndârjiți dintre voluntari (cei care au luptat în Cecenia și Siria), i-au numit seniori, le-au dat stații radio și i-au trimis să asalteze Dovhen’ke”.

Într-un atac eșuat, descris în canalul rus Telegram „Military Informant”, un grup de voluntari a fost trimis să asiste o companie rusă – în mod normal aproximativ 100 de soldați – care a fost redusă la 20 de infanteriști, 4 vehicule de luptă de infanterie BMP și un tanc.

Rezistența feroce ucraineană i-a prins nepregătiți pe ruși și i-a forțat să se retragă. „Tancul nici măcar nu începuse să bombardeze pozițiile Forțelor Armate ale Ucrainei, iar BMP s-a remarcat doar prin bombardarea propriilor camarazi”. Planul de atac a eșuat rapid.

Comandantul rănit al unității a fost lăsat în sat doar cu o grenadă, pentru a se arunca în aer. Trei ruși au fost uciși. Fiecare combatant rus supraviețuitor a fost rănit.

Nici măcar veteranii din Donbas, Siria, Libia și Cecenia nu mai experimentaseră o luptă atât de intensă înainte.

O parte dintre supraviețuitorii atacului șocant cu obuze, inclusiv Șaiga, s-au întors cu camioane înapoi, la Izyum. Ceilalți „s-au împrăștiat prin păduri, după acele atacuri nebunești asupra unității noastre”.

„Au fugit pentru că au fost aruncați imediat în luptă și nici nu se cunoșteau atât de bine. Am auzit că acum rătăcesc șocați prin păduri, în grupuri mici, fără a lăsa pe nimeni să se apropie de ei. Dacă cineva strigă la ei – ‘Suntem ai tăi!’, oricum încep să tragă”.

Contrar mitului popular, armata rusă nu are „unități de blocare”, în stilul celor din al Doilea Război Mondial, care să împuște dezertori.

În schimb, spune Șaiga, „una dintre PMC-urile noastre [Companiile militare private = mercenari] are obiectivul de a prinde astfel de dezertori, din pădurile și câmpurile din zona noastră”.

(Acesta a fost probabil sarcina notoriului Grup Wagner, ai cărui soldați au fost fotografiați în pădurile de la est de Dovhen’ke, la începutul lunii iunie.)

„I-au găsit pe doi dintre băieții noștri fugiți pe lângă Sulyhivka… I-au hrănit, le-au dat uniforme noi, deoarece după două săptămâni în Sulyhivka uniforma lor era complet uzată, și i-au adus înapoi la Izyum”.

În spatele frontului, Șaiga și alți „refuzători” (soldați care au refuzat să mai participe la lupte) au fost folosiți ca batalion de muncă.

„Am săpat tranșee, am transportat saci de pământ, pentru a întări cartierul general al diviziei, am tăiat copaci pentru tranșee. Aproape în fiecare zi ne aduceau noi „refuzatori”.

Un flux constant de soldați sosiți din prima linie cu povești „și mai tragice decât ale noastre” l-au demotivat și mai mult pe Șaiga și pe camarazii săi.

Întâmplător, autoritățile ucrainene au interceptat un apel telefonic de la un alt soldat al celui de-al 752-lea GMMR, care vorbește despre experiențele sale, probabil la Sulyhivka:

“Au fost 107 oameni [în compania mea], 10 au mai rămas. Din ei 4 au plecat, 6 dintre noi am rămas. Din plutonul 1 am rămas singur. În plutonul 1 am avut 22 de oameni, eu sunt singurul care a mai rămas.”

Share