Anunţul Casei Regale asupra scoaterii Prinţului Nicolae din succesiunea dinastică a dus la cele mai felurite teorii despre cauzele evenimentului.
Vom lista trei în continuare şi vom face scurte observaţii, eventual asupra verosimilităţii teoriilor.
Teoria infiltrării Casei Regale de către servicii
Adrian Papahagi pe Facebook: Of, o nouă dudă a Casei Regale. Secu’ e în toate. Avea statul, economia, presa. A acaparat și Biserica și monarhia. Nimic nu lasă neatins. Ce nu pot cumpăra, compromit.
Cea mai des întâlnită teorie este aceea a pervertirii imaginii Casei Regale, prin infiltrarea acesteia de către serviciile secrete. Prin “serviciile secrete”, cei care susţin această teorie se referă la venele comunistoide din cadrul actualelor servicii secrete şi la falange în retragere formate din vechii combatanţi ai acestora.
Narcisa Iorga pe Facebook: Uite cum rămân regaliștii cu Duda pe cap! Provin dintr-o familie pro-monarhistă. Așa am fost și eu, până la momentul acordării, în interiorul familiei regale românești, unei importanțe neașteptate lui Radu Duda, un actor de mâna a doua și, pe deasupra, cu un trecut controversat. A urmat, bănuiesc tot datorită lui, acapararea familiei regale de către Dan Voiculescu și Antena Group.
Toate aceste teorii îl acuză pe Radu Duda (şi au multă credibilitate) că a fost capul de pod al acestei pervertiri. Duda, un fost actoraş mediocru din Iaşi, ar fi fost infiltrat de serviciile secrete, sub acoperirea oficială de consort al Principesei Margareta.
Tentaţia sa de a candida la Preşedinţie acum câţiva ani i-a făcut pe mulţi să critice Casa Regală şi ar fi un semn că aşa stau lucrurile. Unii au vorbit cu năduf despre viitorul “Rege Duda”, ceea ce nu este posibil, pentru că, după eliminarea Legii Salice acum câţiva ani, Radu ar putea să fie cel mult principe consort al potenţialei Regine Margareta.
Dar aceasta nu pare deloc interesată de afacerile politice, ci mai curând de cărţi de bucate şi alte treburi foarte pământene, fără legătură cu responsabilităţile unui şef de stat care domneşte, dar nu guvernează.
Teoria schimbării liniei succesorale
O altă variantă ar fi aceea conform căreia, după decenii în care, în diferite feluri, MS Regele Mihai I a încercat să rezolve ceea ce era de nerezolvat (găsirea unui succesor legitim în Casa Regală, respectând poate şi Legea Salică), acum s-ar fi resemnat şi caută o rezolvare pe schimbarea liniei succesorale.
Am scris despre aceasta ieri. O soluţie de schimbare a liniei succesorale ar fi ca Prinţul Charles să devină urmaşul Sirului în fruntea Casei Regale de România, pentru că oricum el este un nepot al Majestăţii Sale, care este văr cu Regina Elisabeta a II-a a Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
Am făcut legătura între această posibilitate foarte realizabilă şi desele veniri ale lui Charles în Transilvania, la Viscri, unde este raiul Ardealului lin, spaţiu mioritic tipic (duceţi-vă acolo sau la Vişeu sau oriunde unde sunt dealuri lungi, îmbrobonate cu rouă dimineaţa şi vă veţi îndrăgosti de Transilvania asta ca mine).
Pragmatic privind lucrurile, avantajul geopolitic ar fi enorm. Fiul Reginei Elisabeta a Marii Britanii ar fi regele României. Apoi fiul său ar fi Regele William al Marii Britanii ş.a.m.d…. vă daţi seama ce carcasă geopolitică formidabilă am avea în faţa agresiunii ruşilor, care este previzibil că va continua şi în deceniile următoare?
Consecinţele benéfice ale unei asemenea mezalianţe dinastice sunt incalculabile acum şi ar fi o lovitură de ciocan pentru Kremlin.
Teoria inadecvării Prinţului Nicolae la exigenţele fişei postului
Prinţul Nicolae, susţin surse care îşi păstrează anonimatul, dar ar fi bine documentate, nu s-ar fi ridicat la înălţimea exigenţelor misiunii sale de potenţial viitor rege al României.
Nu ar fi depus efortul de a învăţa limba română (fapt vizibil în felul în care se exprima, exact ca un englez care schimonosea limba noastră).
Nicolae nu s-ar fi instruit deloc în cele ale diplomaţiei, necesare unui rege pentru a domni, dar a nu guverna, astfel încât totuşi să ţină frâiele unui stat în mâinile sale. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l credem pe cuvântul acelor surse bine documentate, nu avem cum să-l probăm.
Prinţul Nicolae ar fi participat la diferite competiţii sportive care nu rimează cu fişa postului său. Aici iarăşi nu mai înţelegem despre ce este vorba: lupte în noroi?
Prinţul (azi Regele) Felipe al VI-lea al Spaniei, Principe de Asturia, şi-a reprezentat ţara la o competiţie olimpică de yachting, la JO de la Barcelona, din anul 1992.
Şi mama lui, şi unchiul său au participat din partea Greciei la JO de vară din anul 1960, iar mama lui a fost rezervă. Tatăl lui, Juan Carlos, ca şi sora acestuia, au făcut parte din lotul olimpic al Spaniei. Felipe ţine cu Atletico de Madrid. Ce sporturi practica Nicolae de era aşa de ruşinos?
O altă acuză e că s-ar fi aflat în compania unor tineri de extracţie dubioasă. Cine sunt aceştia?, să ni se spună. În fond, şi Henric al IV-lea a fost o mare puşlama înainte să devină un mare rege al Angliei.
Ce contează cu adevărat
Licenţierea Prinţului Nicolae, acum Mihai Nicolae Medforth-Mills din linia succesorală dinastică a resuscitat discuţia despre eventuala revenire a României la monarhia constituţională. Acesta este un lucru pozitiv.
Evident, vectorii (conştienţi sau nu) ai istoriografiei comuniste au reventilat toate teoriile despre regele trădător, care a plecat din ţară cu Tezaurul şi tablourile (care defapt sunt la ruşi), care a fost slugă la ruşi (una dintre marile gafe ale lui Băsescu), care a dat lovitură de stat contra lui Antonescu (salvând România de la dispariţia statală în 1943) ş.a.m.d..
Dincolo de aceste aberaţii, importante nu sunt numele (indiferent dacă vorbim despre dude sau nume ilustre ale monarhiei constituţionale europene), ci principiile.
Primul este acela că monarhia constituţională e cel mai modern sistem de organizare al statului existent acum. De aceea şi urăsc de aproape un secol expansioniştii ruşi Casa Regală a României, pentru că s-a interpus cu succes expansiunii Moscovei spre Europa.
Al doilea este (aşa cum am explicat mai sus deja) că Regele domneşte, dar nu guvernează, având rol de pivot de stabilitate în momentele de criză politică, economică etc..
Al treilea este că importantă e funcţionarea sistemului, nu oamenii care se află în fruntea acestuia în anumite momente. Carol I a fost un rege bun şi patriot. La fel şi Ferdinand Întregitorul, care a avut-o lângă Sine pe divina Regină Maria, în veci pomenească-i zeii numele.
A urmat rateul Carol al Il-ea, un degenerat corupt, trădător de ţară, ce a fost obligat să abdice, dar fiul acestuia, Mihai I, ar fi fost un rege bun dacă nu ar fi venit peste noi năpasta comunistă. Consecvenţa Sa exemplară de peste 70 de ani, de la forţarea abdicării Sale, este o probă a acestui fapt.
Al patrulea este că România, de jure, nu a încetat nici un moment să fie monarhie constituţională, pe Constituţia de la 1923, fără mutilările din timpul războiului al doilea, iar ce a urmat după un anumit 30 decembrie e o paranteză istorică de coşmar de care trebuie să scăpăm, dacă vrem să ne revenim, să fim ce-am fost şi mai mult decât atât.
Întrebarea este: avem tăria să ne asumăm revenirea la monarhia constituţională? Pentru că sunt coapte condiţiile şi oricum noi, ca neam, nu ne vom linişti până când aceasta nu îşi reintră în drepturile sale legitime.