Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 3

Share

3. Reglementările de drept internaţional

Cele mai relevante instrumente legale (convenţii internaţionale) sunt Convenţiile de la Geneva din 1949 (Geneva 1949) şi Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949, elaborate în 1977 (Geneva 1977).

Geneva 1949 este alcătuit din patru Convenţii, referitoare la răniţi şi bolnavi, probleme maritime, prizonieri de război şi civili. Convenţia tratând problema prizonierilor de război este denumită Convenţia 3.

Primele trei articole ale fiecărei convenţii sunt identice şi sunt intitulate Articolele Comune 1, 2 sau 3. Sunt 189 state părţi la Geneva 1949, inclusiv SUA şi Afganistan. Aceste convenţii sunt considerate ca părţi componente ale dreptului internaţional cutumiar, fiind obligatorii pentru toate statele.

citeşte şi:
Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 1. Aspecte generale
Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 2. Deciziile Curţii Supreme (Hamdan v. Rumsfeld)
Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 4. Poziţia administraţiei SUA

Protocolul I al Geneva 1977 extinde câmpul de aplicare al Geneva 1949. Protocolul II dezvoltă şi extinde Articolele Comun 3 al Geneva 1949 referitor la conflictele armate fără caracter internaţional (cum ar fi războaiele civile). Mai mult de 150 de state sunt părţi la aceste protocoale (Marea Britanie din 1999). SUA şi Afganistanul au semnat aceste protocoale, dar nu le-au ratificat.

Ca efect, nu sunt părţi contractante ale acestor documente internaţionale, prevederile acestora nefiindu-le aplicabile. Chiar şi în această situaţie, Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la Legea aplicabilă Tratatelor arată în art. 16 că semnarea unui tratat de către un stat indică faptul că statul respectiv are intenţia că tratatul să fie obligatoriu în ceea ce-l priveşte, având şi obligaţia de a se abţine de la orice act de natură a încălca obiectivele şi scopul tratatului.

Geneva 1949 se aplică tuturor cazurilor de război declarat sau alt conflict armat care pot interveni între două sau mai multe părţi contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de către unul dintre ele (Articolul Comun 2). Articolul Comun 3 al Geneva 1949 stabileşte anumite garanţii aplicabile conflictelor armate fără caracter internaţional.

Membrii forţelor armate care au depus armele trebuie să fie trataţi în mod uman, fără a ţine conte de rasă, religie, sex, etc. Sunt interzise violenţa, cruzimea, tortura, sau alte tratamente umilitoare şi degradante.

Executarea sentinţelor şi aducerea la îndeplinire a execuţiilor capitale puteau fi făcute numai după o judecată prealabilă pronunţată de către o curte legal constituită, beneficiind de toate garanţiile juridice recunoscute ca indispensabile de către oamenii civilizaţi.

Protocolul II al Geneva 1977 defineşte mai clar aplicarea Convenţiilor la alte cazuri (situaţii) decât conflictele internaţionale. Se referă în mod special (specific) la conflictele ce au loc pe teritoriul uneia dintre părţi, între forţele sale armate şi forţele armate rebele sau alte grupuri armate organizate, care sub o comandă organizată, exercită controlul asupra unei părţi a teritoriului, ceea ce le permite susţinerea unor operaţii militare (art. 1(1)).

Sunt excluse în mod clar situaţiile de tulburări interne şi tensiuni, cum ar fi tulburări de stradă (răscoale), actele de violenţă izolate şi sporadice şi alte acte similare. Acestea nu pot fi definite ca fiind conflict armat. (art. 1(2)). Intenţia clară ce reiese de aici este aceea a includerii războaielor civile şi a excluderii terorismului din câmpul de aplicare a Convenţiei.

Toată lumea este de acord că definiţia negativă din art. 1(2) este o definiţie validă a ceea ce este situat sub limita unui conflict armat. Pe această bază Marea Britanie a argumentat că situaţiei din Irlanda de Nord nu i se puteau aplica prevederile Convenţiilor de la Geneva.

Statutul exact al evenimentelor de la 11 Septembrie 2001 poate fi discutat în continuare. Se poate afirma în mod indiscutabil că a avut loc un atac armat împotriva SUA, însă nu a evoluat într-un conflict armat deoarece nu a avut loc nici un răspuns.

Este unanim recunoscut faptul că atacatorii au fost membri Al-Qaeda. Dacă această organizaţie este considerată o entitate non-statală sau o conspiraţie (complot) teroristă internaţională, nu pot fi aplicabile prevederile art. 1(2), Protocolul II al Geneva 1977, ceea ce vine în sprijinul teoriei Statelor Unite conform căreia Convenţiile de la Geneva nu sunt valabile pentru membrii Al-Qaeda, spre deosebire de situaţia soldaţilor talibani. Oricum, acţiunile întreprinse de forţele armate americane începând cu octombrie 2001 au creat o stare de conflict armat cu Afganistanul.

O astfel de atitudine poate fi adoptată cu greu numai bazându-ne pe faptul că Afganistanul adăposteşte terorişti. În realitate legăturile între guvernul taliban şi Al-Qaeda erau aşa de strânse încât Afganistanul putea fi considerat stat susţinut (sponsorizat) de terorişti.

Sunt dovezi conform cărora Al Qaeda furniza mai mult de 60% din fondurile talibanilor şi marea majoritate a luptătorilor de elită. În schimb, Al-Qaeda dispunea de o bază sigură de unde putea declanşa atacuri împotriva Occidentului.

Atâta timp cât Afganistanul era la dispoziţia lor, grupul controla teritoriul, crea şi aplica propriile reguli, avea forţe armate, menţinea propria trezorerie şi structură de securitate internă, stabile relaţii diplomatice cu unele state şi declara război altora.

Se poate afirma în mod responsabil că Al-Qaeda şi talibanii, guvernul de facto al Afganistanului, erau atât de apropiate, incât puteau fi considerata ca un singur întreg.

Aceasta furnizează un motiv mai puţin controversat pentru intervenţie şi anume dreptul la auto-apărare. Art. 51 al Cartei ONU stabileşte dreptul natural, individual sau colectiv, de auto-apărare, în cazul unui atac armat împotriva unui stat membru, deşi numai ca măsură provizorie până când Consiliul de Securitate adoptă măsurile necesare în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

Consiliul de Securitate al ONU (prin rezoluţiile 1368 şi 1373) şi-a exprimat disponibilitatea de a autoriza folosirea forţei militare ca răspuns la atacurile de la 11 Septembrie. Articolul 51 îşi limitează aplicarea la relaţiile inter-statale.

Dacă se presupune că atacurile au fost iniţiate de Afganistan ca stat susţinut (sponsorizat) de terorişti, aplicarea art. 51 este indiscutabilă. În cazul în care Al-Qaeda a iniţiat atacurile, aceasta, ca actor (entitate) non-statal, se pune problema dreptului natural la auto-apărare conform dreptului cutumiar.

O interpretare rezonabilă ar fi aceea conform căreia a existat o stare de conflict armat între Statele Unite şi guvernul de facto al Afganistanului. În acest cadru, nu are importanţă dacă războiul a fost sau nu declarat, ori dacă starea de război nu este recunoscută de către una dintre părţi. În situaţia în care este o stare de conflict armat între state-părţi, se aplică în mod indiscutabil prevederile Geneva 1949.

Al-Qaeda, prin confiscarea statului afgan, nu poate invoca această convenţie şi datorită faptului că obiectivele sale sunt mult mai largi. Cu alte cuvinte, un membru Al-Qaeda, acţionând în afara Afganistanului şi fără a fi asociat în mod direct cu talibanii, poate cu greu invoca statutul de prizonier de război şi protecţia specifică oferită de către Convenţiile de la Geneva.

Potrivit art. 4, Convenţia 3 al Geneva 1949 beneficiază de statutul de prizonieri de război persoanele aflate în următoarele categorii:

– membrii forţelor armate ale uneia dintre părţi, inclusiv miliţii sau corpuri (formaţiuni) de voluntari făcând parte din aceste forţe armate;
– membrii altor miliţii sau corpuri (formaţiuni) de voluntari inclusiv mişcări de rezistenţă organizate, atât timp cât sunt comandate de o persoană răspunzătoare (responsabilă), arborând un semn distinctiv, purtând arme în mod deschis şi respectând legile şi cutumele războiului;
– membrii forţelor armate regulate loiale unui guvern sau unei autorităţi care nu sunt recunoscute de către guvernul care deţine prizonierii;
– locuitorii care la apropierea inamicului, se înarmează în mod spontan pentru a rezista, fără a avea timpul de a forma unităţi regulate, purtând arme în mod deschis şi respectând legile şi cutumele războiului;

Protocolul I al Geneva 1949 adaugă pe lângă cele menţionate mai sus forţelor armate ale uneia dintre părţi, alcătuite din toate forţele armate, grupuri şi unităţi aflate sub o anumită comandă, chiar dacă partea respectivă este reprezentată de către o autoritate care nu este recunoscută de către partea adversă.

Nu are nici o relevanţă nerecunoaşterea talibanilor ca guvern legitim al Afganistanului. Art. 43, alin 1 al Convenţiei arată că orice persoană ce ia parte la ostilităţi şi cade în mâinile părţii adverse este prezumat ca fiind prizonier de război, dacă pretinde acest statut sau dacă pare îndreptăţit la acest statut.

Art. 45, alin 1 pretinde ca în cazul existenţei unor dubii, persoana în cauză are dreptul la protecţie, până la clarificarea statutului său de către un tribunal competent.

Este surprinzător faptul că Statele Unite nu îi consideră pe deţinuţii talibani ca beneficiind de statutul de prizonieri de război. Conform tuturor informaţiilor, forţele talibane au fost comandate în mod răspunzător (responsabil) şi au purtat armele în mod deschis.

Arborarea unor semne distinctive necesită unele interpretări în situaţia unor războinici tribali, deşi în practică absenţa lor nu a creat mari dificultăţi. Se poate prezuma că talibanii sunt desconsideraţi (descalificaţi) pentru că nu au respectat legile şi cutumele războiului.

Protecţia acordată prizonierilor de război este specificată în prevederile Convenţiei 3 a Geneva 1949.

Cei cărora li s-a acordat statutul de prizonieri de război trebuiesc trataţi în mod uman. Orice acţiune sau inacţiune care la pune în pericol sănătatea este considerată ca încălcare a Convenţiei. Nu pot fi supuşi mutilărilor fizice sau experimentelor medicale ori ştiinţifice decât dacă aceasta este în propriul lor interes.

Trebuie să fie protejaţi împotriva oricăror acte de violenţă, intimidare, insultă sau expunere publică. Sunt interzise orice represalii exercitate împotriva lor. Este obligatorie respectarea persoanei şi onoarei lor. Femeile vor fi tratate conform specificului sexului lor şi nu mai rău decât bărbaţii (art. 14).

Îngrijirea medicală trebuie furnizată în mod gratuit (art. 15).

În cursul interogatoriilor prizonierii de război au obligaţia de a declara numai numele, data naşterii, gradul militar şi numărul personal de identificare. Interogarea trebuie să se desfăşoare într-o limbă pe care ei o înţeleg.

Nu poate fi exercitată împotriva lor nici un fel de tortură fizică sau psihică, sau altă formă de coerciţie (constrângere), în scopul obţinerii informaţiilor de orice fel. Cei care refuză să răspundă nu pot fi ameninţaţi, insultaţi, sau supuşi unor tratamente abuzive (art. 17).

Mai există prevederi şi în ceea ce priveşte condiţiile de locuit, hrana şi îmbrăcămintea, igiena şi controalele medicale, activităţile religioase, intelectuale şi fizice, munca şi recompensele, corespondenţa, procedura plângerilor şi rolul Crucii Roşii (art. 18-81).

Un întreg capitol este destinat procedurilor penale şi disciplinare. Un prizonier de război este îndreptăţit de regulă la o judecată din partea unei instanţe militare, sau în orice caz de către o instanţă care să asigure aplicarea garanţiilor generale şi esenţiale de independenţă şi imparţialitate.

Există prevederi speciale referitoare la conducerea apărării, modul de pronunţare a sentinţelor, apelurile şi pedeapsa capitală (art. 82-108).

Prizonierii de război trebuie să fie eliberaţi şi repatriaţi fără întârziere la încetarea ostilităţilor (art. 118).

Orice persoană participantă la ostilităţi şi care nu beneficiază de statutul de prizonier de război, se poate bucura de protecţia conferită de către art. 75, Protocolul I al Geneva 1977.

La rubrica “garanţii fundamentale” acest articol arată că o astfel de persoană trebuie să fie tratată în mod uman în toate situaţiile (circumstanţele) şi să nu fie discriminată pe bază de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice ori de altă natură, origine naţională (etnică) sau socială, avere, naştere sau alte criterii similare.

Articolul interzice în mod specific orice violenţă exercitată asupra vieţii, sănătăţii sau integrităţii fizice ori psihice a persoanei (în special omorul, tortura fizică sau psihică, pedepse corporale ori mutilare), tratamente umilitoare sau degradante, prostituţie forţată, luarea de ostatici, pedepsele colective, etc.

Articolul prevede obligaţia informării persoanei respective, într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor detenţiei. Cu excepţia comiterii unor infracţiuni, persoanele trebuie eliberate fără nici o întârziere.

Orice infracţiune va fi judecată într-un tribunal legal constituit şi imparţial, respectându-se principiile general recunoscute ale procedurii penale obişnuite.

În cazul în care procesul se referă la o infracţiune, fapta respectivă trebuie să fie considerată infracţiune de către legea naţională sau internaţională aplicabilă persoanei la momentul respectiv. În caz de crime de război sau crime împotriva umanităţii, prevederile articolului se aplică indiferent dacă presupusele infracţiuni constituie sau nu încălcări grave ale Convenţiei.

(va urma)

Share