4. Poziţia administraţiei SUA
Autorităţile americane au anunţat iniţial inaplicabilitatea Convenţiilor de la Geneva în cazul conflictului din Afganistan. În acest context, se pune problema naturii conflictului.
Alianţa Nordului a fost implicată în războiul civil un număr de ani, fiind guvernul recunoscut în mod oficial. Întrucât Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie au susţinut Alianţa Nordului în războiul civil, se poate afirma că este vorba mai curând de un război civil internaţionalizat, decât de un conflict internaţional.
Prin urmare, prizonierii nu pot beneficia pe deplin de statutul de prizonieri de război. Totuşi sunt aplicabile prevederile Articolului Comun 3 al Geneva 1949, ceea ce semnifică un tratament uman pentru toţi combatanţii care au capitulat (depus armele) şi interzicerea aplicării oricărei pedepse (sancţiuni) fără un proces echitabil.
citeşte şi:
• Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 1. Aspecte generale
• Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 2. Deciziile Curţii Supreme (Hamdan v. Rumsfeld)
• Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 3. Reglementările de drept internaţional
Pentagonul a făcut public faptul că îi va considera pe prizonieri “combatanţi ilegali”, un termen uzual (curent) în manualele militare americane, dar inexistent în dreptul internaţional.
Cei care sunt prinşi prizonieri în cazul unui conflict intern armat sunt consideraţi infractori din punctul de vedere al dreptului intern, dar se bucură totuşi de unele garanţii (drepturi) fundamentale.
Administraţia SUA a declarat ulterior, în februarie 2002, că va acorda protecţia prevăzută de Convenţiile de la Geneva deţinuţilor care au luptat pentru talibani, nu şi membrilor Al-Qaeda. Luptătorii talibani nu vor beneficia totuşi de statutul de prizonieri de război.
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii i s-a permis prezenţa permanentă în unele locuri de detenţie. Un număr de prizonieri britanici au fost vizitaţi de oficialii britanici şi nu au formulat nici un fel de plângeri împotriva condiţiilor de detenţie şi a tratamentului. Pentagonul a anunţat că marea majoritate a prizonierilor vor fi repatriaţi în ţările lor de origine în vederea demarării procedurilor judiciare.
Un mare semn de întrebare este reprezentat de către reticenţa guvernului american de a nu-i considera prizonieri de război pe luptătorii talibani aflaţi în detenţie, deşi le acordă protecţia oferită de Convenţiile de la Geneva.
Statutul de prizonieri de război le-ar acorda posibilitatea de a fi judecaţi de către un tribunal competent, aşa cum este prevăzut în art. 5, Convenţia 3 al Geneva 1949 şi aşa cum este prevăzut şi în manualele oficiale americane.
Unui prizonier de război i se cere să-şi declare numai numele, data naşterii, gradul militar şi numărul personal de identificare. Nici o prevedere din Convenţie nu îl opreşte să se lase interogat referitor la orice alte subiecte şi să dea răspunsurile pe care le doreşte. Geneva 1949, Convenţia 3, art. 17 consideră normale astfel de interogatorii, interogarea captivilor de către armate fiind o chestiune de rutină obişnuită.
Pentru persoanele care nu sunt prizonieri de război, Geneva 1977, Protocolul I, art. 75 nu conţine aceleaşi restricţii explicite în privinţa metodelor de interogare.
Cu toate acestea, este clar principiul interzicerii oricărei forme de interogare implicând acţiuni violente împotriva vieţii, sănătăţii fizice şi mentale, tortura, pedepsele corporale, sau orice tratament umilitor ori degradant. În acest context, nu este clar ce altă metodă de interogare poate aplica guvernul american, prin plasarea deţinuţilor în categoria non-prizonierilor de război.
O altă variantă ar fi aceea că autorităţile americane nu doresc eliberarea şi repatrierea captivilor imediat după încetarea ostilităţilor, aşa cum prevede Geneva 1949, Convenţia 3, art. 118.
Articolul 119 al aceleiaşi Convenţii arată că prizonierii de război împotriva cărora s-a pornit urmărirea penală pentru o anumită infracţiune pot fi deţinuţi până la sfărşitul procedurilor sau până la executarea pedepsei.
În acest context, trebuie ţinut cont de faptul că o comisie militară specială este diferită de o curte marţială clasică. Este alcătuită dintr-un grup de ofiţeri stabilit prin ordin al Preşedintelui, în calitate de Comandant Şef şi care judecă în conformitate cu nişte reguli stabilite tot printr-un ordin prezidenţial.
O astfel de comisie nu poate fi considerată independentă ori imparţială. Ofiţerii-judecători sunt plătiţi şi promovaţi de către Ministerul Apărării, parte a guvernului care-i consideră vinovaţi pe cei judecaţi şi care îi şi deţine.
Cu toate acestea, regulile publicate de către Pentagon în 21 martie 2002 (Military Commission Order nr. 1, amendat de opt ori până în prezent) sunt mai puţin severe decât se credea.
Suspecţii de terorism beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, îşi pot alege avocatul şi pot vedea dovezile acuzării, sunt îndreptăţiţi la un proces public (deşi informaţiile clasificate vor rămâne secrete), precum şi dreptul de a nu spune nimic. Acuzarea trebuie să le dovedească vinovăţia deasupra oricărei îndoieli.
Judecătorii militari, care de obicei pot pronunţa sentinţe cu o majoritate de două treimi, au nevoie de unanimitate pentru a pronunţa sentinţa capitală, cu toate că nu sunt obligaţi să elaboreze o motivare scrisă. Este prevăzută şi o procedură de apel, dar cu un complet de trei judecători militari.
Un cetăţean străin judecat în afara teritoriului SUA nu poate apela la curţile federale americane. Un verdict de nevinovat nu poate fi schimbat în urma apelului.
Din păcate nu se spune nimic despre perioada de timp pe care suspectul poate fi reţinut fără proces. De remarcat este şi faptul că nici Congresul nu şi-a adus nici o contribuţie la clarificarea tuturor acestor aspecte.
O astfel de comisie nu poate fi considerată ca o curte (instanţă) ordinară (obişnuită) deoarece preşedintele, prin ofiţerii pe care îi numeşte, acţionează ca procuror, judecător, juriu şi curte de apel.
Comisia nu va putea respecta nici garanţiile unui proces echitabil prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau în alte convenţii din domeniul drepturilor omului.
Statele Unite au propus crearea unei astfel de curţi magistraţilor scoţieni şi în cazul Lockerbie, propunere respinsă din cauza unei previzibile inechităţi.
O altă alternativă ar fi formarea unei instanţe alcătuită din trei judecători americani, profesionişti şi independenţi, instanţă funcţionând într-o locaţie neutră, aplicând legea statului New-York şi pronunţând o decizie motivată scrisă (în locul verdictului dat de juriu), dar cu excluderea din start a pedepsei capitale.
O variantă ar putea fi şi solicitarea adresată Consiliului de Securitate al ONU de a constitui un tribunal ad-hoc, similar cu cel din Haga pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda.
Se poate presupune că nu vor fi dificultăţi în găsirea unui procuror american cunoscut şi a unor judecători din ţările aflate în coaliţia antiteroristă şi chiar jurişti musulmani. Tribunalul Penal Internaţional de la Haga asigură drepturile de bază pentru acuzaţi şi admite toate dovezile relevante şi demne de a fi luate în consideraţie.
Este încurajator faptul că procurorii federali americani au decis să nu înainteze comisiilor militare speciale cazul lui Zakarias Moussaoui şi al lui Richard Reid.
Ca răspuns la deciziile Curţii Supreme din 2004 referitoare la “combatanţii inamici” Departamentul Apărării a stabilit proceduri pentru Tribunalele de Stabilire a Calităţii de Combatant (Combatant Status Review Tribunals-CSRT), care se bazează pe procedurile folosite de Armata de uscat pentru a determina statutul de prizonier de război în timpul războaielor clasice. Deţinuţii care nu sunt consideraţi prizonier de război sunt transferaţi în statele ai căror cetăţeni sunt.
Tribunalele au mai curând un caracter administrativ. Cu toate acestea, fiecare deţinut poate propune martori şi probe în faţa unui complet de trei ofiţeri pentru a demonstra că nu poate fi încadrat la categoria “combatant inamic”, definit ca “acel individ membru al forţelor ce au sprijinit pe talibani şi pe Al-Qaeda, sau forţe asociate angajate în ostilităţi împotriva Statelor Unite sau ale partenerilor săi de coaliţie, inclusiv orice persoană care a comis un act de beligeranţă sau care a sprijinit în mod direct ostilităţile prin ajutarea forţelor inamice”.
Fiecare deţinut este reprezentat de un ofiţer (care nu este membru al corpului juriştilor militari- Judge Advocate General Corps) şi are de ales între participarea la audieri sau păstrarea tăcerii.
Aceste tribunale nu trebuie să respecte regulile de administrare a probelor aplicabile în instanţele (curţile) obişnuite. Guvernul trebuie să prezinte toate dovezile pe care le are, cu excepţia informaţiilor clasificate.
Reprezentantul deţinutului poate vedea informaţiile clasificate şi le poate comenta cu tribunalul, dar nu poate fi condiderat ca un avocat clasic. Dacă tribunalul consideră că probele înfăţişate sunt insuficiente şi dacă recomandarea sa este aprobată pe cale ierarhică, deţinutul va fi informat asupra deciziei.
În cazul în care un CSRT consideră o anumită persoană ca fiind combatant inamic”, se pune problema dacă combatantul inamic poate constitui o ameninţare pentru Statele Unite.
Această problemă este rezolvată de către Administrative Review Board (ARB), structură care funcţionează în complete de trei ofiţeri, pe lângă ofiţerul însărcinat să-l asiste pe combatantul inamic. Completele ARB îşi pot desfăşura lucrările chiar şi în absenţa persoanei implicate.
Dacă aceasta alege să participe, nu este obligat să facă nici o declaraţie. Sunt luate în considerare numai declaraţii şi probe scrise, nemaifiind audiaţi nici un fel de martori.
Dacă persoana respectivă consideră ilegală detenţia sa, poate înainta o petiţie către Curtea Federală de Apel a Districtului Columbia, dar numai după ce nu mai este în custodia Departamentului Apărării. Tot aceeaşi instanţă federală poate judeca apelurile înaintate de către o Designated Civilian Official (DCO), dar numai în cazuri limitate.
În situaţia în care combatantul inamic nu mai este considerat o ameninţare, este imediat eliberat.
Completele ARB (a căror activitate curentă este coordonată din punct de vedere administrativ de către Office for the Administrative Review of the Detention of Enemy Combatants-OARDEC) pot face numai recomandări, decizia finală aparţinând Designated Civilian Official (DCO), adică un secretar-adjunct al Apărării.
Deciziile finale sunt adoptate anual de către DCO. Până în prezent au fost numai două de astfel de revizuiri, în februarie 2006 şi în martie 2007. În februarie 2006, din cele 463 de cazuri din 2005 analizate, 14 persoane au fort eliberate (3 %), 120 transferate (26 %) şi 329 menţinute în detenţie (71 %). În martie 2007, din cele 328 de cazuri analizate din 2006, 55 au fost transferuri (17 %), iar 273 de menţinere a detenţiei (83 %).
Detainee Treatment Act stipulează necesitatea unor metode uniforme de interogare a deţinuţilor aflaţi în custodia Departamentului Apărării, interzicând în acelaşi timp orice tratament crud, inuman şi degradant. El este aplicabil tuturor deţinuţilor aflaţi în custodia autorităţilor americane, nu numai celor de la baza Guantanamo.
Tot de curând, pe 17 octombrie 2006 a fost elaborată şi votată ‘‘Military Commissions Act of 2006’’, prin care se modifică statutul comisiilor militare. Această lege îi lasă preşedintelui puterea cea mai mare în domeniul comisiilor militare. Legea defineşte noţiunile de “combatant inamic ilegal”, “combatant inamic legal”, “co-beligerant” şi “străin”.
“Combatantul inamic ilegal” are aceeaşi definiţie ca cea din procedurile CSRT. Acest statut este stabilit de către CSRT sau alt tribunal stabilit prin autoritatea preşedintelui sau a secretarului (ministrului) Apărării.
Definiţiile “combatantului inamic legal” sunt aproape identice cu cele din art. 4, Convenţia 3 al Geneva 1949, ei fiind judecaţi de către curţile marţiale. “Co-beligerantul” este orice stat sau forţă armată angajată în mod direct în ostilităţi alături de Statele Unite ori sprijinind ostilităţile.
Sunt luate în considerare numai prevederile Convenţiei de la Geneva din 1949. În acest context, este sugestivă interogarea de curând a lui Khalid Sheikh Mohammed şi a altor terorişti de către CSRT. Legea din octombrie anul trecut este aplicabilă şi faptelor comise de un “combatant inamic ilegal” chiar şi înainte de 11 septembrie 2001.
Poate fi membru al acestor comisii militare orice ofiţer activ. Fiecare comisie militară trebuie să aibă în compunere cel puţin un judecător militar. Acest judecător poate fi un ofiţer activ membru al baroului, sau chiar un civil membru al baroului de pe lângă Curtea Supremă a unui stat. Orice comisie militară va avea minumum cinci membri.
Fiecare sentinţă va fi pronunţată prin votul a cel puţin 2/3 dintre membri prezenţi. Pedepsele mai mari de zece ani de închisoare sau cea a închisorii pe viaţă trebuie adoptată cu votul a minimum 3/4 din cei prezenţi.
Pronunţarea pedepsei capitale necesită votul unanim al unei comisii alcătuit din cel puţin 12 membri. În cazul absenţei unora dintre ei, tot se impune unanimitatea a minimum 9 membri.
Pe lângă acestea, mai există şi Curtea de Apel a Comisiilor Militare (Court of Military Commission Review), alcătuită din complete de judecată de cel puţin trei membri şi având drept competenţă verificarea proceselor-verbale şi a documentaţiei cazurilor (speţelor).
Apelurile împotriva deciziilor comisiilor militare vor putea fi înaintate Curţii Federale de Apel pentru Districtul Columbia şi Curţii Supreme de Justiţie a SUA. În final, ‘‘Military Commissions Act of 2006’’ aduce amendamente Uniformed Code of Military Justice (UCMJ) şi Detainee Treatment Act (DTA) din 2005.
Se poate afirma că autorităţile americane se confruntă cu trei probleme principale, adică refuzul de a acorda soldaţilor talibani statutul de prizonier de război, dificultatea de a înainta cazul unui tribunal competent (acolo unde există dubii) şi înfiinţarea comisiilor militare speciale pentru a-i judeca pe cei suspectaţi de legături cu Al-Qaeda.
Mai mult decît atât, dacă activitatea comisiilor militare speciale va fi urmată de execuţii, aceasta va provoca mari dificultăţi pe plan internaţional SUA şi aliaţilor săi. Din acest punct de vedere, poate fi foarte utilă experienţa britanică, în special în domeniul terorismului intern (experienţă de cel puţin 30 de ani).
Pe lângă aceasta, marea majoritate a cazurilor analizate de ARB s-au finalizat prin menţinerea detenţiei, iar activitatea lor a demarat relativ târziu.
Nu trebuie uitat în acest context faptul că activitatea comisiilor militare nu a început din punct de vedere practic, iar lucrările CSRT şi ARB s-au concretizat până acum în menţinerea stării de detenţie pentru majoritatea persoanelor suspectate de activităţi teroriste.
Este cea mai convenabilă situaţie pentru autorităţile americane, ţinând cont şi de faptul că actualul secretar (ministru) al Apărării, Robert Gates (fost director al CIA) consideră utilă desfiinţarea centrului de detenţie de la Guantanamo.
Reprezintă o slăbiciune serioasă pentru convenţiile de la Geneva şi Protocoalele Adiţionale absenţa reglementărilor valabile pentru situaţiile situate în afara conflictelor armate clasice, cum ar fi tensiunile şi tulburările interne, răscoalele şi luptele de stradă, actele de violenţă izolate şi sporadice, etc. Probabil cea mai bună soluţie în acest sens ar fi un cod de conduită fără caracter obligatoriu.