home EVENIMENT Prinţul Nicolae: Pot face atâtea fără să fiu Șef al vreunei instituţii!

Prinţul Nicolae: Pot face atâtea fără să fiu Șef al vreunei instituţii!

Share

Prinţul Nicolae duce o viaţă discretă alături de consoarta sa. Ce spune el despre cele pe care le face pentru România?

În ceea ce priveşte regalitatea, este destul de ambiguu şi lasă porţi întredeschise, dar dă de înţeles că este dedicat României.

În 2007, când am fost numit succesor, s-a petrecut o coincidenţă; decizia fusese luată de bunicul meu către sfârşitul lui decembrie. Trebuia să-mi dau seama încotro se va îndrepta viaţa mea în viitor. Am cerut sfatul unchiului meu şi al mătuşii mele [A.S.R. Margareta de România, Custode al Coroanei, şi Radu, Principe consort – n.a.], al bunicilor mei, pentru a înţelege mai bine ce însemna potenţialul meu rol în România. Sau, mai bine spus, al rolului meu public.

Până atunci, auzisem doar punctul de vedere al altora, cum că lucrurile ar putea fi într-un fel sau altul; că dacă accept, îmi va fi spus cum să mişc, unde să merg, ce să fac, când, şi aşa mai departe, iar viaţa cuiva căruia să i se dicteze cum să se îmbrace, cum să vorbească, la ce evenimente trebuie să fie prezent, nu era ceva care să mă entuziasmeze. Îmi părea mai degrabă o închisoare decât o posibilitate de a contribui la societate.

Această perioadă a durat până prin decembrie 2009. Am venit în România mai des, am vorbit mai amănunţit cu mătuşa, unchiul şi bunicii mei despre România, despre rolul Familiei, trecutul, prezentul şi viitorul acesteia, despre cum va fi pentru mine, ce însemna realitatea unei vieţi publice şi dacă mi se potriveşte…

Dacă refuzam, mă întrebam ce ar însemna pentru România, ce ar însemna pentru Familie; dacă acceptam, aveam aceleaşi întrebări. Cea mai importantă întrebare pentru mine era totuşi alta: puteam să îndeplinesc rolul care putea fi aşteptat de la mine la un moment dat?

Coincidenţa a fost că bunicul a ales să mă numească Succesor, un semn pentru mine că trebuie să mă preocupe serios chestiunea, că nu o puteam trata cu uşurinţă. Opinia mea era următoarea: primeam titlul [Principe de România – n.a.], dar dacă îl acceptam, era clar că nu puteam rămâne în Anglia sau în Regatul-Uni. Când porţi un titlu şi un nume care sunt cele ale unei Ţări, nu îţi poţi petrece timpul în străinătate.

A doua chestiune era: accept titlul, dar sunt oare pregătit?… Puteam amâna, dar ce ar fi însemnat aceasta?… A treia: poate această viaţă nu e pentru mine, poate îl refuz… Trebuia să găsesc răspunsurile la una din cele trei întrebări. Nu a fost uşor. Dar am acceptat, m-am mutat în România şi mi-am asumat această responsabilitate – pentru că este o responsabilitate; e mai mult decât o poziţie, mai mult decât un rol.

Ai un rol, ai o poziţie, ai o responsabilitate; în plus, trebuie să fii şi un simbol, un exemplu. Am văzut aceasta mai degrabă ca pe un dar de la Dumnezeu decât ca pe-o sarcină stânjenitoare, sau o responsabilitate prea grea. Fireşte că rămâne ca atare, însă e un dar: nu mulţi oameni au această posibilitate de a ajuta societatea, comunitatea sau chiar Ţara aşa cum Familia mea a făcut-o câteva generaţii.

Carol I începuse ceva: de ce să se oprească la a şasea spiţă? Fiecare generaţie trebuie să îşi aducă contribuţia, fie că joacă un rol major sau mai redus în societate, dar trebuie să contribuie. Am simţit că e necesar să ajut societatea românească în orice fel posibil, fie că voi avea susţinere financiară sau nu, fie că voi avea susţinerea opiniei publice sau nu.

Am considerat întotdeauna că numele meu este De România, şi ar fi o ruşine să întorc spatele Ţării şi celor împlinite de strămoşii mei. Am fost adoptat de această ţară şi am adoptat-o la rândul meu, o iubesc aşa cum cred că toată lumea o iubeşte, poate chiar mai mult. Primind acel dar, am acceptat să o servesc cu toate capacităţile mele, iar dacă aceasta mă va conduce în fruntea unei instituţii vom vedea pe viitor… Dar pot face atâtea fără să fiu Șef al vreunei instituţii, şi mă voi mobiliza în această direcţie.

Share