Mănăstirile creştin ortodoxe de la Muntele Athos au o lungă tradiţie antiromânească, fiind un fost instrument de asuprire al fanarioţilor.
Românii s-au chinuit 200 de ani să scape de năpasta sfinților părinți de la Muntele Athos. Jaful sălbatic al călugărilor ortodocși greci în mănăstirile închinate din țările române a fost incredibil.
Muntele Athos şi mănăstirile româneşti, istoria oribilă
La plecare, după secularizarea lui Cuza, au incendiat și au distrus tot ce n-au putut fura.
Cu greu se poate găsi în istoria României un grup care să fi adus atâtea pagube și nenorociri pe capul locuitorilor de pe aceste meleaguri, precum cele făcute de călugării ortodocși greci.
Pătrunși în țările române începând cu secolul al XVI-lea, când diverși boieri și domnitori au început să facă donații, constând în terenuri, păduri și mănăstiri, către așezăminte ecleziastice de la Muntele Athos, ori către patriarhiile din Constantinopole, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, călugării greci și-au extins permanent puterea și influența.
Citeşte şi: Muntele Athos. Pelerini români cu certificate verzi false au adus Covid
Domnitorii români s-au luptat 200 de ani cu ei, cei care au reușit în final să-i pună capăt fiind domnitorul Alexandru Ioan Cuza și premierul său, Mihail Kogălniceanu, prin secularizarea averilor bisericești, din 1863. Însă acest act s-a făcut cu zvârcoliri incredibile.
Călugării greci s-au luptat cu ferocitate pentru prada lor, iar în final, când au pierdut partida, au distrus și incendiat tot ce n-au putut căra cu ei, aruncând în urmă blesteme îngrozitoare și ocări.
Deși, de la secularizarea averilor deținute de sfinții părinți de la Muntele Athos au trecut 150 de ani, chiar și în ziua de azi mai sunt stareți ai mănăstirilor de acolo care n-au pierdut speranța că într-o bună zi vor recăpăta pământurile și pădurile lor, în România.
Citeşte şi: Gigi Becali susţine că jucătorii nevaccinaţi sunt mai performanţi
Domnitorii și boierii români au închinat mănăstiri și moșii călugărilor ortodocși de la Locurile Sfinte, cu gândul să-i ajute. Aceștia le-au exploatat însă sălbatic, asuprind populația locală, defrișând pădurile și lăsând totul în paragină.
Începută în a doua jumătate a anilor 1500, ca un act de milostenie și cucernicie, ceea ce avea să devină ulterior afacerea mănăstirilor închinate căpătase, la mijlocul secolului al XIX-lea, proporții monstruoase.
În 1863, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza și premierul Mihail Kogălniceanu au luat taurul de coarne, în Muntenia existau 69 de mănăstiri, din care 35 (adică peste 50%) erau închinate unor stăpâni de peste mări și țări. În Moldova, erau 122 de mănăstiri, din care 29 erau închinate.
Citeşte şi: Se putea? ÎPS Teodosie îl laudă, desigur, pe Vladimir Putin
Averea așezămintelor de cult era colosală: Biserica deținea circa 25% din totalul suprafeței țărilor române. Din acești 25%, cam 10% țineau de mănăstirile închinate. Cifrele par neverosimile, dar sunt confirmate nu doar de istorici, ci și de însăși Biserica Ortodoxa Română, prin actualul Patriarh Daniel:
„Ponderea proprietăților bisericești, raportată la suprafața agricolă și forestieră totală a Principatelor Române, era în Muntenia de 16,55%, pentru cele neînchinate, și de 11,14%, pentru cele închinate, iar în Moldova de 12,16%, pentru cele neînchinate, și de 10,17%, pentru cele închinate, totalizând aproximativ un sfert din teritoriul de atunci al României”.
Problema cu aceste mănăstiri nu era doar că încălcau suveranitatea țărilor române, dar și că administratorii lor greci, profitând de bunătatea donatorilor și de instabilitatea politică ulterioară, deturnaseră înțelegerea inițială.
Actele de danie
Autorii daniilor stipulaseră de-a lungul timpului că le închină diverselor așezăminte religioase de la Sfântul Munte ori către Patriarhiile Orientale ca un act de cucernicie, pentru a ajuta ortodoxia. greu încercată după ce Imperiul Bizantin căzuse sub turci.
Atunci când se întocmiseră actele de danie, se menționase clar că doar o parte din venitul obținut de mănăstirile închinate prin exploatarea moșiilor primite poate lua calea străinătății.
Grosul ar fi trebuit să rămână în Muntenia și Moldova, pentru propășirea comunităților locale, repararea și întreținerea mănăstirilor, construirea și administrarea de școli, spitale etc.
N-au mai respectat înţelegerea
Numai că, în timp, autorii daniilor au murit, iar grecii n-au mai respectat înțelegerea. Mănăstirile închinate din Țara Românească și Moldova au devenit un tărâm al făgăduinței pentru călugării, stareții și patriarhii din Orient, conform Aktual24.
Cele mai nenorocite comunități din țările române erau cele din satele care aparțineau de mănăstirile închinate. Călugării ortodocși greci se înghesuiau să vină aici, pentru a jefui sălbatic avuțiile de pe niște meleaguri de care nu-i lega decât setea de îmbogățire rapidă.
Mănăstirile închinate au devenit stat în stat, nu plăteau dări către autoritățile autohtone și nu dădeau socoteala nimănui pentru ce se întâmplă pe pământurile lor. Pădurile erau defrișate, iar tot venitul obținut din cultivarea pământului ajungea peste hotare.
Deznaţionalizare
La începutul anilor 1860, moșiile administrate de călugării greci și mănăstirile închinate arătau în ultimul hal, degradate și dărăpănate, iar lăcomia acestora devenise legendară în rândurile populației. A.D. Xenopol scrie în „Istoria românilor“:
„Ce făcuse însă din mănăstirile închinate lor călugării Greci? Împrăștiase călugării pământeni (români – n. red.) la cele patru vânturi și nu-i mai înlocuise cu alții, încât ele încetară de a mai fi comunități religioase române.
Dar nici măcar cu călugării greci nu înlocuiau ei pe acei de baștină, nepunând în ele decât puțini inși, de care egumenul avea nevoie, pentru administrarea averilor mănăstirei.
Foarte sărace în oameni
De aceea se constată faptul neașteptat că mănăstirile închinate, în loc de a înfățișa o bogată poporație de călugări străini, nu sunt decât foarte sărace în oameni, față de mănăstirile neînchinate.
Pe când aceste din urmă, în număr de 53 și 189 de schituri, au 2.836 de călugări și 3.043 de călugăriţe, acelea închinate, în număr de 72 și 24 de schituri, nu au decât 509 călugări și 46 de călugăriți.
Mănăstirile închinate fuse deci desființate ca mănăstiri. Ele nu mai erau comunități religioase de închinare către Dumnezeu, ci curat numai dependenți administrative ale mănăstirilor din Răsărit, însărcinate cu adunarea veniturilor, spre a le trimite patroanelor lor”.
Ce spune PF Daniel
Patriarhul Daniel spunea în 2013, la împlinirea a 150 de ani de la Secularizare:
„Mai cu seamă în Secolele XVIII și XIX, veniturile, bunurile și odoarele bisericești ale mănăstirilor și schiturilor închinate au fost aproape în exclusivitate trimise către Locurile sfinte sau au luat sub administrarea discreționară a egumenilor alte destinații, astfel încât mănăstirile închinate au fost constant lăsate neîngrijite, ajungând cel mai adesea într-o stare critică sau chiar în stare de ruină”.