Am fost colegi o vreme la vechea Mediafax, până în vara anului 1996. El era reporter pe politică internă, eu pe sindicate & conflicte de muncă. Relaţiile dintre noi erau funcţionale, nici calde, nici reci.
Mircea este genul de ardelean căpos, timid, care doreşte să îşi facă treaba bine şi să fie lăsat în pace. Incapabil să cosmetizeze realitatea în funcţie de interese meschine, pentru că e destul de temător – fricos ar fi nedrept să-i spun – ca să fie capabil să se bage în combinaţii care să-l facă să transpire noaptea prin somn. Aşa că nimeni nu-i tage limba cu sfori nevăzute, să spună anumite lucruri.
Mircea Marian e sincer, spune şi scrie exact ce gândeşte. E un om normal. Merge pe stradă ca oricine. Iar când merge pe stradă dă peste un bou, care îl face jidan (din partea mea poa’ să fie şi tasmanian cu rădăcini secrete în seminţia iakută) şi îl ameninţă şi îl bate.
• citeşte şi: Delictul de opinie (StareaPresei.ro)
De ce? Pen’ ce? Pentru că are o opinie şi, ca jurnalist, cum vrea să fie mereu, şi-o prezintă public. Se face, carevasăzică, vinovat de delict de opinie. Pentru cei ce îmbâcsesc minţile boilor, să agreseze oamenii liniştiţi ca Mircea, care îşi spun punctul de vedere cum plouă afară, repet: ceea ce face Mircea este o infracţiune, un delict: delictul de opinie.
• citește și: Delictul de consemnare (StareaPresei.ro)
Agresiunea aceasta tembelă asupra sa nu e asupra lui. E asupra noastră, a jurnaliştilor. Subtextul ei este astfel:
°Băi jurnalistule, băi jidanule, băi băsistule, mâine, când vei scrie sau când vei vorbi pe un post de televiziune, să te gândeşti bine ce spui. Ai putea să fii următorul…°
… şi ne este adresat tuturor. Acum, lucrurile sunt foarte simple: alegem să tăcem sau nu. Aşa au început toate visele urâte ale omenirii. Când noi am tăcut.