Despre Rusia se pot spune multe, ca istorie militară, dar nu că îi lipseşte voinţa de a lupta. Aceasta este acum pusă la grea încercare.
Să ne aducem aminte unul dintre cele mai ciudate episoade din istoria militară, un eveniment atât de neobișnuit, încât a fost tratat mai întâi ca un mit.
La ora 20:30, în Ajunul Crăciunului anului 1914, pe câmpurile de luptă umede și noroioase din nordul Europei, în timpul Primului Război Mondial, un soldat britanic a trimis un raport la cartierul general: soldații germani și-au luminat tranșeele și au cântat colinde, în timp ce le urează soldaților britanici un Crăciun fericit.
Ofițerii britanici le-au ordonat oamenilor să tacă, dar era prea târziu. Un soldat britanic a răspuns cu propriul său cor de „Primul Noel”.
Un soldat german a strigat peste linia frontului, cu sârmă ghimpată: „Ieși afară, soldat englez; vino acolo, la noi!”.
Soldații au coborât din tranșee și s-au întâlnit în mijloc. La fel au făcut și alții, adunându-se pentru a schimba ciocolată, vin și suveniruri. Au organizat chiar și un meci de fotbal, pe care nemții l-au câștigat cu 3-2.
Cei mai mulți dintre soldații care și-au dat mâna în acel Ajun al Crăciunului, învăluit de ceață, ar fi murit înainte ca războiul să se încheie, patru ani mai târziu.
Dar scrisorile supraviețuitorilor și fotografiile alb-negru dovedesc că nu a fost un mit. Se estimează că 100.000 de soldați de ambele părți au refuzat pur și simplu să lupte, pentru că erau prea epuizați și obosiți.
Armistițiul de Crăciun a durat chiar și până la Anul Nou, în unele locuri.
„Până în decembrie 1914, bărbații din tranșee erau veterani, suficient de familiarizați cu realitățile luptei, pentru a fi pierdut o mare parte din idealismul pe care îl duseseră în război, în august și cei mai mulți tânjeau să pună capăt vărsării de sânge”, potrivit unei relatări. a armistițiului de Crăciun, în revista Smithsonian.
La peste un secol mai târziu, există șanse mici ca soldații ruși și ucraineni să îşi dea reciproc cadouri, în această iarnă.
Dar povestea Armistițiului de Crăciun este un exemplu de caracteristică particulară a războiului, care oferă un avertisment pentru armata rusă asediată din Ucraina:
Există momente de-a lungul istoriei în care armate întregi încetează brusc să lupte, deși sunt egale sau chiar superioare numeric față de inamicul lor.
Ce face ca armatele să-și piardă voința de a lupta? Și cum ar putea evolua aceasta, cu armata rusă din Ucraina?
Aceasta este întrebarea pe care CNN a pus-o veteranilor de luptă și istoricilor militari. În timp ce istoria este plină de armate bătute, cum ar fi Armata Imperială Japoneză, în al Doilea Război Mondial, care a luptat cu o intensitate feroce, chiar dacă știau că nu vor învinge, ea înregistrează și alte armate care au renunțat în liniște: au încetat să atace inamicul sau au făcut-o cât mai puţin, pentru a rămâne în viață.
Trupele Rusiei se pot apropia de această prăpastie, spune Jeff McCausland, un veteran al Războiului din Golf, profesor invitat de studii de securitate internațională, la Dickinson College, în Pennsylvania.
El spune că a devenit clar că armata rusă este slab pregătită și aprovizionată și că soldații săi, în multe cazuri, și-au pierdut voința de a lupta.
„Frica și panica sunt mai contagioase decât Covid” pentru o armată, spune McCausland, coautor al cărții „Battle Tested! Lecții de leadership de la Gettysburg, pentru liderii secolului 21.”
Sursele, atât pentru frică, cât și pentru panică, sunt variate. Dar McCausland și alți istorici spun că, de-a lungul istoriei războiului, există cel puțin trei motive pentru care armatele își pierd voința de a lupta.
McCausland a văzut o armată distrusă, care și-a pierdut voința de a lupta de aproape.
El spune că a comandat un batalion, în timpul Războiului din Golf, din 1990-1991, și a văzut atât de mulți soldați irakieni predându-se, încât unitatea sa a avut probleme în a găzdui prizonierii. Au ajuns să dea apă soldaților capturați.
Războiul a început atunci când armata irakiană, sub conducerea lui Saddam Hussein, a invadat Kuweitul. Dar mulți soldați irakieni pur și simplu nu au crezut că Kuweitul sau liderul brutal al Irakului merită să moară.
„A existat un caz în care soldații irakieni s-au predat unei drone care se învârtea peste ei”, spune McCausland.
Un exemplu mai recent, al unei armate care își pierde voința de a lupta, a venit în Afganistan. Pe fondul retragerii armatei americane din țară, în anul 2021, armata națională afgană s-a prăbușit.
Ei au permis talibanilor să preia rapid controlul, chiar dacă SUA au investit ani și miliarde de dolari, în formarea lor. A fost un punct scăzut pentru administrația președintelui Biden.
Motivul capitulării complexe a armatei afgane ar putea fi distilat într-o singură întrebare, spune McCausland.
„Dacă ai întreba un soldat taliban: „Pentru ce naiba lupți?”, el ar spune că „lupt pentru a-mi elibera țara de cruciați, la fel cum bunicul meu a eliberat țara de sovietici și stră-străbunicul meu a eliberat ţara de la britanici. Și lupt pentru religia mea, țara și casa mea”, spune McCausland.
Și dacă aceeași întrebare i-a fost pusă unui soldat al armatei afgane? „Ar spune că mă lupt pentru un cec de plată – dacă comandantul companiei nu îl fură”. Talibanii au crezut în cauza lor; armata afgană nu a făcut-o, spune McCausland.
Fiecare război are imaginile lui definitorii. Războiul din Ucraina a dat deja unele de neuitat, care arată contrastul în stilul de conducere ale președintelui rus Vladimir Putin și al omologului său ucrainean, Volodimir Zelenski.
Fotografiile recente cu Putin îl arată de obicei îmbrăcat într-un costum, singur, în fruntea unei mese de conferință absurd de lungă, într-o încăpere mare și sterilă, cu un general sau un birocrat ghemuit la celălalt capăt.
Fotocomentariul ar putea fi: „Dictator paranoic și izolat în acțiune”.
Comparați acele imagini ale lui Putin cu cele ale lui Zelenski. Unul îl arată că stă hotărât cu cercul său de consilieri, noaptea, la Kiev, după ce a promis că nu va abandona orașul, deși el și familia lui erau în pericol.
Alte fotografii îl înfățișează obosit, ponosit și cu barbă, schimbând îmbrățișări cu soldații din prima linie.
McCausland, care este și consultant de securitate națională pentru radioul și televiziunea CBS, spune că imaginile oferă o lecție de conducere.
„Uită-te la ambele fotografii, în ceea ce privește cu cine ai vrea să lucrezi”, spune McCausland, care oferă ateliere de conducere companiilor, organizațiilor non-profit și instituțiilor guvernamentale, prin compania sa, Diamond6.
„Nu îmi pasă dacă ești în armată sau lucrezi pentru o corporație. Este destul de ușor să te decizi.”
Armatele își pierd voința de a lupta atunci când își pierd încrederea în liderii lor, spun McCausland și alții.
Ei spun că soldații nu se așteaptă ca generalii sau alți lideri să stea cu ei, în tranșee, în prima linie. Dar vor să știe dacă liderilor le pasă de ei și le respectă sacrificiul.
Dacă vrei să știi cum poate inspira un lider o armată la niveluri supraomenești de rezistență, ia în considerare această poveste populară, a unuia dintre cei mai mari comandanți din istorie: Alexandru cel Mare.
Alexandru își conducea armata uscată printr-un deșert neiertător, în urmărirea unui inamic, când cercetașii s-au întors la el, cu o linguriță de apă prețioasă într-o cască. I-au înmânat casca, în fața armatei sale.
Alexandru le-a mulțumit soldaților și apoi, la vederea trupelor sale, a turnat apa pe pământ. A anunțat că nu va lua apă decât dacă toți oamenii lui au aceeași. Trupele lui au aplaudat.
Alexandru cel Mare nu a pierdut niciodată o bătălie.
„Atât de extraordinar a fost efectul acestei acțiuni, încât apa irosită de Alexandru era la fel de bună ca o băutură, pentru fiecare bărbat din armată”, va scrie mai târziu un cronicar.