Carmen Iohannis vrea să îşi ducă la capăt munca didactică, de profesor, pe care o face cu elevii ei de la liceul din Sibiu unde predă, Colegiul „Gheorghe Lazăr”:
Intenţionez să păstrez câteva ore în Colegiul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi mai ales să continuu să ghidez clasa mea şi în următorii ani. Încerc să fac acest efort, să fiu câteva zile la Sibiu şi câteva zile la Bucureşti.
Această atitudine este lăudabilă şi este egală cu conştiinţa profesională a unui cadru didactic. Profesorul adevărat se ataşează de elevii lui. A lua un elev de exemplu la 15 ani şi a-l lăsa apoi la 18 ani să plece în călătoria sa mirabilă prin viaţă este un ciclu iniţiatic. Poate fi esenţial pentru devenirea sa ca om.
Veţi spune: bine, dar ce fel de ciclu iniţiatic poate să fie cel pe care-l parcurge un elev cu profesoara sa de engleză, de exemplu Carmen Iohannis? O să vă explic acest lucru din experienţa mea personală.
Am făcut, cum se vede pe Internet, Liceul „Al. I. Cuza” din Focşani, azi CNAIC (Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza”) din Focşani. Logic ar fi fost ca aici părintele didactic al devenirii noastre spirituale, a celor de la clasa „A”, să fi fost dirigintele nostru, de altfel o femeie de toată isprava.
Ei bine, acest lucru nu s-a întâmplat. După ultima zi de şcoală, înainte să mergem acasă la ea şi să ne arătăm respectul nostru faţă de doamna dirigintă, am fost acasă la părintele nostru spiritual, profesoara noastră de franceză, unde am stat ore-n şir, am cântat şi am vorbit.
Am lăsat la streaşina casei acesteia un lăcăţel şi promisiunea că ne vom întoarce (măcar unii dintre noi) zece ani mai târziu. Niciodată nu mi-am putut explica de ce era Lilica Gurguţă cea la care ţineam toţi atât de mult, şi nu simpatica noastră dirigintă.
Aceasta înseamnă să iei o clasă, indiferent de materia pe care o predai, şi să-ţi laşi amprenta personalităţii tale pe ea. Nu îi voi uita niciodată pe profesorul Bălteanu de Matematică, pe doamna profesoară Apostol de Limba şi literatura română, pe Chelaru, care ne preda Filosofie, pe învăţătoarea mea, Liliana Dănăilă. De ce? Nu ştiu, aceştia au fost oamenii care mi s-au lipit de suflet şi, după câte ştiu, nu sunt singurul.
Carmen Iohannis pune pasiune în ceea ce face. Este soţia preşedintelui României, şi totuşi nu vrea să renunţe la meseria ei. Klaus Werner, soţul ei, s-a mutat la Bucureşti cu serviciul, şi totuşi ea vrea să-şi ducă clasa ei din Sibiu la absolvire.
E mare lucru. Din 100 de femei, oare câte carieriste ar fi profitat negreşit de ocazie, ca să ajungă să predea în Bucureşti, la Colegiul Naţional Sfântu Sava sau la Liceul „Jean Monet”, unde îşi dau copiii toţi membrii Stratosului, care se tăvălesc prin bani?