home MASS MEDIA Bulina Rosie. Adica Evenimentul zilei. 19 ani dupa

Bulina Rosie. Adica Evenimentul zilei. 19 ani dupa

Share

In mai 1990, am decis sa fac o schimbare radicala si sa incep probabil noua mea viata, de dupa studentie (care fusese la Galati), in Bucuresti. Voiam sa ma dedic presei.

Ziua Veche

Dupa ce am lucrat timp de o luna pentru Mitica Dragomir, la “Universul Bucurestilor”, am aflat ca Ion Cristoiu face un cotidian si mi-am spus: “omul care a facut o emblema din SLAST (Suplimentul literar-Artistic al Scanteii Tineretului), apoi din Revista “Teatru”, cel care a ridicat Zig-Zag Magazin (pe care o citisem cu nesat) si Expres Magazin (care era printre lecturile mele jurnalistice saptamanale) nu poate rata cu un cotidian. Si, pe urma, oricum nu am ce pierde.”

citeste si:
Secretul găinii care a născut pui vii va fi dezvăluit!
Ion Cristoiu: De ce merg la aniversarea Bulinei Roşii
Şedinţă de sumar ca pe vremuri pentru “Bulinari” (Reporter Virtual)
Ion Cristoiu, în şedinţă de sumar cu vechii “bulinari” (EvZ.ro)

Fantastic a fost ceea ce a urmat. In prezent, ca sa te angajezi undeva in presa trebuie mai curand sa fii pila cuiva, decat sa fii competent. Atunci, pe 13 iunie 1992, cand ne aminteam cu groaza de a treia Mineriada, am aflat ca proiectul se pune pe picioare la Casa Presei.

M-am suit pur si simplu dimineata in autobuz si am mers pana la Casa Presei. Am ajuns la intrarea Rompres si am intrebat, pur si simplu, unde e redactia viitorului ziar al lui Cristoiu.

Am trecut pe sub coloane (ma trec fiorii de emotie si acum cand rememorez), am trecut de portar, am facut la dreapta, am urcat in lift si la etajul al doilea am dat de o mare tevatura, pe un hol care mi se parea lung de 70 de metri si in realitate avea vreo 15.

Erau o multime de confrati de-ai mei, in general tineri, care fumau, vorbeau, vociferau, discutau, gesticulau si se vanzoleau in toate directiile posibile. Iar la intrare era o poarta cu gratii de metal, cu un agent de paza.

Am explicat ca sunt jurnalist si am venit sa incerc sa ma angajez la ziarul lui Ion Cristoiu. “Sigur, poftiti”, mi-a spus agentul de paza, si am intrat.

Urmatorul lucru pe care il tin minte este ca, fara nici o pila, fara sa intervina cineva, dupa ce am facut anticamera cateva minute, m-am trezit fata in fata cu Ion Cristoiu.

Acesta mi-a facut un fel de instructaj sumar, in care mi-a explicat principiul de baza al stirii de tip Bulina Rosie de mai tarziu, care se citeste din supratitlu, titlu, subtitlu si, daca e nevoie, bumbi, apoi omul isi face ambalaj pentru mezel din ziar, ca a inteles ce se intampla, si gata.

Apoi Cristoiu m-a dat pe mana celui mai straniu tip pe care il intalnisem pana atunci in presa Capitalei. Era o paluga, care reusea performanta (oarecum dificila) de a ma intrece in inaltime, brunet, cu ochii apropiati si cu o expresie in priviri de Rudolf Valentino pe care il dor maselele: Mirel Curea.

Mirel Curea m-a testat astfel: m-a trimis la un amic de-al lui de la Noua Dreapta, Radu Sorescu, sa vada cat de blembelec sunt si daca am habar dupa aia sa scriu omeneste o stire pe politic, pentru ca ii spusesem lui Cristoiu ca vreau sa lucrez la Sectia Politica. Tupeu, nu?

Dupa ce m-am intors de la discutia cu Radu, am inhatat masina de scris si am tacanit vreo 15 minute. Mirel s-a dus la Jack cu “productia” mea, care mie mi se parea cretina cu clabuci, apoi a venit si mi-a spus: “Ok, acum esti redactor la Politica Interna. Du-te la domnul acela de-acolo, cu ochelari”.

Asa am ajuns in subordinea lui Mircea Suciu, iar restul e istorie. A lucra in presa nu inseamna o dulce frenezie a bucuriilor fara sfarsit, iar a lucra la EvZ era o chestie care presupunea nervi, rezistenta fizica, putere de reactie, colti, draci, forta de analiza si, simultan, concizie, pentru ca singurul care facea comentarii in redactie era Jack insusi.

Timp de 11 luni – primele unsprezece ale publicatiei, am trecut prin toate starile de spirit posibile:

m-am sufocat fara subiecte in lunga vara a lui 1992, dinainte de explozia de tiraj si de evenimente electorale din toamna;

am scris zi si noapte ca tembelul, dormind la BEC, stire dupa stire despre alegeri, ca unic jurnalist acreditat pe BEC de la Bulina, de ajunsese bietul judecator Florea ca, atunci cand ma vedea, fugea pe holuri ca nebunul, strigand in urma, cu mainile pe sus: “Nu am nimic de declarat! Nimic! Absolut nimic!”;

am facut impreuna cu Sergiu Toader unul dintre primele servicii de noapte de la Bulina Rosie, pe cand “Albastreaua” inca nu aparuse si pe la 3 dimineata inca nu aveam nici un subiect, la sase dimineata aveam cinci, iar la noua luam prima de la Cristoiu.

Am facut atat de multe lucruri, incat ar trebui sa scriu o carte intreaga despre ele, roman de capa si spada jurnalistica. Am inteles pragmatismul si inteligenta gandirii acestui tip, Cristoiu, care folosea gainile ce nasteau pui vii sau ciorile trase in protap si halite de tigani prin parcuri pe post de carlig mediatic, pentru ca apoi, din pagina a treia a publicatiei, sa iti dea jurnalistica foarte consistenta.

Am scris aici unele dintre cele mai complexe anchete si investigatii de ziar cotidian din cariera mea. Pot si acum sa povestesc oricui prin ce fraude a ajuns Oliviu Gherman senator, ori cum a fost cu scandalul Megapower/Rompower sau poate ce probleme se inghesuiau pe tapet la “Doi si-un sfert” la inceputul anilor ’90.

Nu voi uita niciodata tragedia de la Turburea, din Defileul Jiului, unde explodase o conducta de etan lichid in februarie 1993. In mijlocul dezastrului, un caine cu blana complet arsa statea de o zi in pops, de parca fusese lovit de o bomba cu napalm, tremurand de oboseala, pentru ca orice miscare si orice incercare a sa de a se aseza altcumva ii smulgea urlete, iar nimeni nu avea timp de el, pentru ca acolo erau alte tragedii mai mari, ce se petreceau cu oamenii locului.

Dar orice este frumos are un sfarsit. Pentru mine, primele semne ca lucrurile incep sa se deterioreze au aparut in primavara anului 1993, cand am si plecat de la Bulina.

Privind á posteriori, partea buna a fost ca am invatat multe feluri de presa, de la stirea de agentie la reportajul radio, de la programul de televiziune la analiza si sinteza economica.

Partea proasta a fost insa ca, schimband vreo 15 redactii, nicaieri nu m-am mai simtit la fel de bine, in nici una dintre redactiile cu efectiv mare de personal prin care am trecut.

Peste ani si ani, am redescoperit la Cotidianul si la Realitatea lui Cristoiu, pentru cateva minute, venind in viyita la cineva, aceeasi atmosfera de “aici se intampla, noi suntem miezul evenimentelor”, tipica acestui animal de presa incomparabil, cum nu mai avem altul astazi.

Pe care il pot critica pentru multe (dar nu aici si acum), dar nu incetez sa-l respect. El a fost unul dintre maestrii mei din jurnalism, asa cum in poezie a fost Juan Agustin Goytisolo, iar in roman Thomas Wolfe.

Niciodata n-am inteles cum poate sa scrie zilnic, ca mitraliera, cate un editorial si dupa cateva saptamani mi-am dat seama ca ii va fi imposibil, daca va continua in acest ritm, sa nu se contrazica undeva.

M-am intrebat cat va rezista sa scrie astfel, asa cum ne intrebam toti cum rezista in redactie, la patru sedinte de sumar pe zi, doua pe Bulina Rosie si inca doua pe cea albastra, in timp ce noi picam din picioare si sefii de sectie isi numisera adjuncti care sa le tina locul in sedinte, ca nu faceau fata.

Finalmente, am reusit sa-l prind pe Cristoiu contrazicandu-se intr-un editorial. Dar s-a intamplat un fenomen ciudat: dupa prima astfel de descoperire, a incetat sa ma mai intereseze “sa-l prind”.

Era inutil, pentru ca, in pofida descoperirii (ce sa-ti zic, mare destept eram si eu!), nu incetam sa-l respect pe acest om facut din presa, care parca manca si respira jurnalism.

Niciodata nu i-am spus: cel mai mult imi semana, ca om, cu organistul lui Cartarescu, care la un moment dat, tot cantand, isi incarnase degetele in clapele orgii si acaparase cu muzica sa tot universul.

La fel si Cristoiu: la un moment dat acaparase intr-o asemenea masura mass-media romaneasca, incat probabil ca unii au crezut de cuviinta ca trebuie sa-i ia jucaria.

In acest timp, pitifelnicii lucrau. Jurnalistii din echipa sa au fost, lent, dar sigur, inlocuiti cu roboti care executau cu dexter aceleasi operatiuni pe care “clasicii in viata” dinaintea lor le pusesera la punct cu pasiune.

Metoda Bulinei, de scriere a articolului inca de cand se termina sapoul, a fost preluata de ceilalti directori de ziare, incapabili sa aduca ei ceva original, iar astfel a inceput, in opinia mea, primul pas al decaderii printului romanesc.

Multi sefi de ziar au inceput sa scrie pe prima pagina editoriale ca Cristoiu, dar nici unul nu a reusit sa reziste, in cursa de anduranta cu tocatoarea de evenimente si cu timpul extrem de scurt pe care il ai ca sa scrii zilnic un editorial si atunci au inceput sa apara colegiile editoriale de comentatori-pareristi, dintre care 90% vorbeau ca sa nu doarma.

Acum, la 19 ani de la aparitia Bulinei, imi spun ca probabil ca ne-ar mai trebui vreo trei-patru cristoi in presa romana. Nu stiu daca am fi mai buni, dar sigur am avea o presa mai profesionista.

Pentru ca, nu-i asa, ăsta e Ion Cristoiu şi de-aia-l respectăm.

Share