La ora la care scriem aceste rânduri, nu ştim care va fi rezultatul referendumului (Brexit sau Brexin) prin care Marea Britanie decide dacă rămâne sau nu în UE. Există câteva certitudini însă şi vom încerca să le punctăm în rândurile care urmează.
Marea Britanie a fost întotdeauna un pic mai excentrică şi prezenţa ei în UE a fost una nuanţată. Nu a fost niciodată un membru de rând, ci unul privilegiat, având în vedere forţa ei economică deosebită, de fost imperiu colonial.
Marea Britanie nu a fost membru fondator al Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, strămoaşa Uniunii Europene, înfiinţată în anul 1951, de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda.
Cele şase state au pornit de la dorinţa explicită, manufestă de a-şi partaja resursele de oțel și cărbune, prevenind astfel un nou război european. Marea Britanie nu a avut nimic de împărţit cu aceste state atunci şi nu avea nevoie să prevină nici o conflagraţie.
Insula Britanică are câteva particularităţi economice care îmbie cumva la Brexit. De exemplu, majoritatea corporaţiilor de aici produc preponderent pentru relaţia externă, nu pentru îndestularea cererii existente în Insulă.
Aici, baza economiei este formată dintr-un număr extrem de mare de mici întreprinzători – aşa numitele IMM-uri de la noi, care reprezintă şi principala cauză a prosperităţii Marii Britanii: când ai multe firme mici, dacă dă faliment una, impactul social este minor, iar ce se pierde la cine dă faliment se câştigă la cine prosperă, ceea ce înseamnă şi convertirea capitalului, şi o piaţă a muncii dinamică.
Ar trebuie să învăţăm din asta. La începutul anului 2015, Britania doborâse recordul, cu 5,4 milioane de afaceri existente în sectorul privat, o creştere faţă de anul 2014 cu 146.000 de afaceri şi 1,9 milioane mai mult faţă de anul 2000.
Numărul business-urilor care angajau personal crescuse cu 35.000 şi cel al afacerilor ce nu angajau personal cu 112.000, cu o creştere anuală a ambelor categorii de afaceri de peste 3%. Vă daţi seama ce forţă economică impresionantă?
Al doilea aspect pe care trebuie să-l înţelegem este că, chiar dacă efectul unui eventual Brexit ar avea, cel puţin pe termen scurt, un impact important asupra stabilităţii UE, nu ar fi prima dată când Europa încearcă un tip de unificare şi aceasta se clatină sau eşuează. Să luăm, spre exemplu, istoria uniunilor monetare, care sunt o bază solidă pentru uniunile politice, tot nu a vrut Marea Britanie în ruptul capului să treacă la moneda euro.
Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată în secolul al XIX-lea, în încercarea de a unifica mai multe valute europene într-o monedă unică. Aceasta urma să circule în toate statele membre, într-un moment când monedele naționale erau încă din aur și argint. A fost fondată în anul 1865 și desființată la 1 ianuarie 1927. Franţa, Belgia, Italia, Elveţia şi Luxemburg au luat parte la acest proiect eşuat.
Ce observăm? Patru dintre aceste state au fondat şi Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, strămoaşa Uniunii Europene, şi acum sunt în Zona Euro, deci tot în avangarda tendinţelor de unificare monetară.
Între anii 1873 şi 1920, a existat şi o uniune monetară scandinavă. Ambele uniuni, şi cea latină, şi cea scandinavă, s-au prăbuşit în momentul în care statele membre au început să emită monedă fără acoperire în aur, ceea ce a dus, evident, la inflaţie şi la marea criză din 1929 – 1933, apoi a generat, din punct de vedere economic, al doilea război.
The Guardian numără şapte uniuni monetare importante cunoscute în istorie, printre care cea nord-americană, a dolarului, suprapusă peste statul federal Statele Unite ale Americii. Deocamdată, aceasta s-a dovedit singura viabilă, capabilă să reziste în timp şi să genereze prosperitate.
Alte surse numără mai multe uniuni monetare efemere în întreaga istorie a omenirii, numărul acestora ajungând până la aproape 50. Toate, fără excepţie, au avut şi o bază economică, şi una politică, au dus la apariţia de tensiuni între naţiuni şi/sau grupuri etnice, au lăsat în urmă, când au expiat, situaţii de criză, dar au dispărut la timp pentru ca aneantizarea lor să reprezinte cumva un motor al continuării dezvoltării.
În profeticul său film “Children of Men”, Alfonso Cuaron descrie o lume în care Europa este în haos, iar Marea Britanie se izolează, după un soi de Brexit, expulzând nebritanicii de pe teritoriul ei. Simptomatic pentru momentul la care a fost realizat filmul, unii dintre cei pe cale de a fi expulzaţi vorbesc poloneza, pentru că la momentul turnării filmului Insula suferea de sindromul instalatorului polonez (între paramteze fie spus, chiar dacă în Insulă instalatorul venit din Commonwealth este mult mai agresiv şi practică taride de dumping). Acum poate că acelaşi film ar fi fost făcut cu expulzări de islamişti şi atentate sinucigaşe cu centuri explozive.
Dincolo de aspectul particular al filmului, cu infertilitatea generalizată, care nu ne interesează, simptomatică este viziunea regizorului, care observă că Britania izolată e mai puţin prosperă decât cea din timpurile de astăzi, dar şi mai încărcată cu infracţionalitate şi militarisme despotice, care fac sarea şi piperul peliculei.
Pentru că, nu-i aşa, lumea în care trăim seamănă tot mai mult cu un film SF. Chiar în aceste zile de Brexit sau Brexin.
nota: Cauze obiective m-au împiedicat să postez acest articol ieri, dar mi s-a părut logic să-l antedatez, aşa cum mi se pare la fel de logic să scriu aceasta.