Sociologul Vasile Dâncu a scris o scurtă parabolă despre Liviu Dragnea. În aceasta, el îi atrage atenţia destul de subtil liderului PSD că riscă să rămână singur. Foarte singur.
Vasile Dâncu a replicat la fila de blog din postarea precedentă
Parabola lui Dâncu se referă la un călău care ajunge atât de solitar, eliminându-şi pe rând toţi concurenţii de diferite feluri, încât nu mai are nici cine să-l execute.
Vasile Dâncu şi călăul pe care nu mai are cine să-l scurteze de cap
Partea a doua a micii povestiiri suprasimbolice a lui Vasile Dâncu este foarte interesantă. Şi instructivă:
În sfârșit, când dușmanul a venit (…) era într-o dimineață de duminică și vântul mișca încet funiile lungi ale clopotelor mute, care altădată, înainte de a fi condamnat clopotarul, chemau la execuțiile trădătorilor celor mai mari (duminica erau ediții de sărbătoare, aproape festive), orașul era pustiu.
Au scotocit casă de casă, dar nimic și nimeni. Până la urmă fuseseră cu toții condamnați. Regele cu generalii lui și cardinalul, până și nebunul regelui sau femeile ușoare şi slugile de la hanuri. Doar în piața centrală, pe marele eșafod, ultimul locuitor al cetății, călăul șef, aștepta trist, însingurat și disperat că nu mai e nimeni să-i citească condamnarea și să-l scurteze de cap …
Vasile Dâncu şi Dino Buzzati
Trimiterea lui Vasile Dâncu este probabil la o povestire a lui Dino Buzzati, „Secretul pădurii bătrâne”. Ca în creaţiile alegorice ale marelui scriitor italian, precum „Barnabo, omul munţilor” sau „Deşertul tătarilor”, Dâncu se adaptează şi lucrează cu alegorii.
El narează bref cum şi-a eliminat treptat adversarii călăul:
Cu siguranță, chiar dacă dușmanii mai întârzie, o să vină negreșit, își spuneau conducătorii cetății, dar, între timp, călăii deveneau tot mai respectați, li se făceau statui prin piețele ce miroseau tot mai greu a sânge, poeții le scriau ode și se bătea chiar monedă și medalii cu chipul lor.
Ipostaza metaforică a războiului hibrid
Avem de-a face cu o anunţată invazie a „duşmanilor”, dar aceştia întârzie să apară. Iscoadele nu reuşesc să-i găsească la porţile cetăţii:
Chiar dacă iscoadele trimise înafara zidurilor nu anunțau venirea armatei dușmanului, pedepsirea trădătorilor devenea cea mai importantă activitate în cetate, veneau deja călători de peste mari și țări să vadă minunea, cât de exemplar își pedepsește această comunitate trădătorii.
Aşa începe măcinarea cetăţii din interior. Am spune noi, cu „omuleţi verzi”:
La început, când cineva anunțase că vor veni armatele dușmane, exista un catastif cu formele trădării şi pedepsele cuvenite, dar pe urmă asta conta tot mai puțin, registrul zăcea uitat undeva într-un sertar, totul se tranșa pe eșafod, iar spectacolul supliciului devenise lucrul cel mai important.
Ipostaza intelectualului neangajat
Dupăce a fost ministru în Cabinetul Năstase, treptat, Vasile Dâncu s-a retras. În acest moment, singurele sale prezenţe publice sunt foarte încifrate. Nu rosteşte nume. Fiind la origine scriitor şi jurnalist, îşi foloseşte condeiul pentru a construi metafore.
Cine le înţelege, bine. Cine nu, trece mai departe şi pur şi simplu nu pricepe mai nimic. Important este ca într-o zi Dâncu să iasă din aceasta stare inactivă. Social-democraţia românească are nevoie de el. O spunem chiar dacă nu împărtşim idealurile social-democraţiei.
Într-o bună zi, pe ruinele suicidarului PSD, Dâncu va fi obligat de mecanica istoriei să revină în prim-plan. Este opinia noastră. Noi credem că România are nevoie de politicieni ca el.