De când avem un nou preşedinte, am scris şi pozitiv, şi negativ despre Klaus Iohannis şi soţia acestuia, Carmen Iohannis, spre enervarea unora. Asta e, dacă unii încă nu s-au lămurit cam care e diferenţa dintre acest om şi predecesorul lui, iar alţii nici nu au fost vreodată interesaţi de acest lucru, avem o problemă.
Există, în acest moment, o chestiune stranie: fiecare înţelege ce vrea din comportamentul public ambiguu şi necomunicativ al lui Klaus Iohannis.
Acest om nu a asimilat deloc lecţia a ceea ce i s-a întâmplat lui Emil Constantinescu, după un mandat în care în majoritatea timpului se închidea în Palatul Cotroceni şi nu scotea un cuvinţel.
Ba, mai mult, este şi mai incommunicado decât Milică. A fost poreclit Ficusul. Incorect. Ficusul e mai comunicativ. Dacă-i rupi o frunză, plânge, lasă un lapte alb pe rană. Klaus nu dă nici un semn.
Iar totul a început de la rugămintea românilor din Dreapta Curată de a nu-l pune pe Dan Mihalache şef al Cancelariei Prezidenţiale ori consilier al său. A tăcut, a promis anemic că aşa va face, apoi a sfidat pe toată lumea şi l-a pus pe Mihalache şăf la Cotro.
Dar acesta este numai primul exemplu. Pagina de Facebook a lui Klaus Iohannis este plină de ocazii minunate în care a tranmis urări, a strâns mâini şi a pupat Piaţa Endependenţi.
Iar pagina sa de Facebook este, atenţie!, cea mai activă formă a sa de a comunica, în general, cu mediul exterior Administraţiei Prezidenţiale. Să spicuim puţin.
Pe 4 august, Iohannis a felicitat „Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România pentru implicarea continuă pe care a avut-o în cei 15 ani de existență în reforma profundă a sistemului de învăţământ superior românesc”.
Pe 30 iulie a salutat „învestirea noului Guvern al Republicii Moldova, un guvern cu o orientare clară pro-europeană”.
În aceeaşi zi, a „participat la festivitatea de absolvire a studiilor universitare de licenţă a promoţiei «SRI – 25 de ani», din cadrul Academiei Naţionale de Informaţii Mihai Viteazul”. Icre negre, şampanie, pupături, zâmbetoaice şi zâmbeţele, strângeri de mânuri.
Pe 29 iulie, Klaus Iohannis ne avertiza, precum calendarul acela de la agenţiile de presă cu „ziua de 29 iulie în istorie”, că „în urmă cu 167 de ani, la 29 iulie 1848, la Râmnicu Vâlcea, un grup de tineri entuziaști intonau poemul patriotic «Un răsunet» al lui Andrei Mureşanu, transformându-l în «Deşteaptă-te, române!» – imnul Revoluţiei Paşoptiste”.
Pe 26 iulie, Iohannis participa la „deschiderea oficială a Festivalului de la Salzburg”. Raci, vin alb, pupături, zâmbetoaice şi zâmbeţele, strângeri de mânuri.
Moment important: în aceeaşi zi, Klaus Iohannis a avut „o întrevedere de lucru cu Președintele Austriei, domnul Heinz Fischer. Cu acest prilej, am discutat despre evoluția relațiilor bilaterale dintre România și Austria, cât și despre teme de actualitate ale agendei europene şi internaționale. În perspectiva deținerii succesive de către Austria şi România a președinției Consiliului UE în 2019, vom avea o colaborare și mai strânsă pe teme de interes regional precum Strategia UE pentru Regiunea Dunării şi regiunea Balcanilor de Vest.”.
Bla. Blabla. Blablabla. Chiar nu s-a petrecut nimic notabil între 26 iulie şi 4 august a.c.? Impenetrabilul blablabla al politicienilor care au lucruri de ascuns. Animalul ‘cela de Băsescu, dictatorul, duşmanul democraţiei, tiranul care ne-a chinuit 10 ani avea bunul simţ să identifice, împreună cu consilierii săi, ce poate să spună public din ce discuta în asemenea situaţii.
Pe Klaus Iohannis? Îl doare-n şpiţ. E o formă de aroganţă, autosuficienţă, superioritate şi lene intelectuală, pe care o simţim şi o vor constata de-acum încolo tot mai mulţi.
E mentalitatea acestui om, care se comportă de parcă este Tiberius, dar totuşi nu ştie cum a ajuns acel Caligula Imperator, după ce a subtilizat un anumit inel.
Există aici un soi de inerţie comportamentală a celor care l-au votat, cărora le trebuie argumente forte ca să-şi recunoască în faţa conştiinţei lor că s-au înşelat, iar comportamentul ambiguu al personajului le dă speranţe că, poate, totuşi lucrurile nu stau aşa cum par a sta în alte momente.
Partea ultrareacţionară a electoratului român, urmărind acest comportament politic impenetrabil, îl interpretează astfel:
Lasă, că e cu noi, mergem pe burtă că o să fie bine.
Partea activă electoral din electoratul de dreapta, care vede ce nu se întâmplă din ce a promis Iohannis, înţelege că…
… legile electorale nu le vor permite românilor din Diaspora să meargă la vot în număr mai mare decât pe 16 noiembrie, că..
… poate DNA îşi face treaba încă pentru că Iohannis, cu toroipanul Departamentului de Stat deasupra capului, îndură anchetele procurorilor scrâşnind, că…
… triplarea salariului preşedintelui o dată cu cel al parlamentarilor din sistemul corupt pe care în campanie îl critica este mai mult decât o concupiscenţă, că…
… prea mulţi (foşti) consilieri şi apropiaţi ai săi au probleme cu legea, că…
Aşadar, acum cei ce l-au votat pe 16 noiembrie s-au splitat în două:
unii înţeleg că e campionul statului de drept şi netransparenţa lui este tăcere inteligentă, acceptând metoda sa presupusă de lucru, sintetizată-n trei cuvinte:
Tace şi face!
alţii înţeleg că e omul compromisului şi că udă florile DNA plantate de Traian Băsescu pentru că nu are încotro.
alţii înţeleg că e înţeles cu Ponta, inclusiv după ce i-a cerut demisia şi răsuflă uşuraţi când, după o şedinţă a CSAT cu Ponta prezent, urmează una cu Victoraş absent. Atunci comentează:
Ai văzut că i-a făcut vânt? Tace şi face!
În timp, această metodă de lucru bazată pe necomunicare publică şi lucru în subteranele politicii, indiferent în ce direcţie sapă Klaus Iohannis galeria, o să-l coste pe acesta, indiferent ce face şi ce intenţionează cu adevărat.