Mai ţine minte cititorul ştirea din iunie anul trecut, conform căreia Vladimir Vladimirovici Putin ar fi murit sau este bolnav? Fosta soţie a lui Putin, Ludmila, ar fi declarat într-un interviu, în presa vestică, acum nouă luni, că şeful statului rus este mort din martie 2015.
Foarte repede, purtătorul de cuvânt al locatarului de la Kremlin a spus că „nu există nici un motiv de îngrijorare, totul este în regulă”, în afară de o răceală, în urma căreia preşedintele Rusiei se va întoarce la Kremlin în două săptămâni.
Între momentul declaraţiei Ludmilei şi anunţul oficial al preşedinţiei ruse, o mulţime de website-uri ruseşti au preluat vestea aceasta trăsnet.
Lucrul era cel puţin ciudat, având în vedere faptul că presa din Rusia este sub o puternică cenzură. Dincolo de circumspecţia presei occidentale, care a tratat, la vremea respectivă, ştirea aceasta cu scepticism, ea ar fi provocat destul iureş în cancelariile din Vest.
Explicaţia este simplă: atunci când face o operaţiune de intoxicare, Rusia lui Putin mimează comportamentul pe care l-au avut precedentele conduceri ale URSS şi Rusiei în situaţiile în care alţi şefi ai statului aveau probleme sau au murit, ori au avut loc alte evenimente grave.
Legătura? Pentru ce diversiunea? În septembrie 2015, Putin a declanşat operaţiunea de intrare în Siria. Se îndoieşte cineva că efortul logistic şi organizatoric necesar a durat cel puţin patru-cinci luni?
Probabil că Vladimir Putin a profitat de diversiunea cu moartea sa, programând instituţiile oficiale să se comporte ca într-o asemenea situaţie (a fost şi un tweet pus de premierul Dmitri Medvedev, ulterior şters de acesta…), pentru a intensifica aranjamentele campaniei de intervenţie în Orientul Mijlociu.
Aşadar, aşteptăm următoarea diversiune. Să nu uităm că invazia rusească în Georgia a avut loc exact în timpul Olimpiadei de la Beijing, când până şi cele mai lucide şi cârtitoare voci erau concentrate să dezvăluie abuzurile, tortura şi crimele practicate de regimul de la Beijing la câteva sute de metri de splendidul Stadion „Cuibul de Pasăre”.
Deocamdată, constatăm reactivarea şi nervozitatea oamenilor lui Putin din statele vizate de acesta. Continuă gherila geopolitică.
Revenind, vestea morţii lui Leonid Ilici Brejnev a fost confirmată după ce a dănţuit pe întreg mapamondul, iar cancelariile occidentale au fiert, întrebându-se ce se întâmplă la Moscova, în timp ce oficinele îşi aclanşau la maximum sursele, punând aceeaşi întrebare: „Ce se întâmplă la Moscova?”.
Faptul că la Cernobîl unul dintre reactoare a făcut badabum a fost confirmat oficial la săptămâni după. Reţin acest lucru, pentru că pe 1 mai, în acel an, am fost pe Litoral, în Neptun şi numai pronia cerească şi evoluţia benefică a curenţilor de aer au dus la ferirea ţărmului românesc al Mării Negre de creşterea radioactivităţii.
Vestea izolării / arestării lui Mihail Sergheevici Gorbaciov şi preluării puterii de către o juntă extremistă, ultraconservatoare, a trecut prin aceleaşi stadii. Asemeni vestea morţii lui Boris Elţîn.
Dar mai este încă un aspect. Când se lansează o campanie de intoxicare, se procedează astfel: la Londra, Madrid, Chicago, Hong-Kong, Beijing, Tokio şi Copenhaga, cetăţeni de cea mai bună credinţă sună cam în acelaşi timp la redacţiile marilor publicaţii şi întreabă: „Nu vă supăraţi, am auzit că X a murit. Este adevărat?„.
Cea mai rafinată metodă de intoxicare a presei foloseşte simultan diferite metode de abordare. Pe lângă telefonul anonimului, cu „E adevărat că X a murit?„, o serie de surse de încredere ale unor jurnalişti extrem de serioşi sunt penetrate informativ şi le spun acestora că „ştiu eu din surse autorizate că X a murit!„.
Evident că, la un moment dat, reporterul de la Asahi Shimbun îşi sună amicul de la Svenska Dagbladet, cu care s-a întâlnit şi a băut sake şi vin de Burgundia la ultimul Forum „Crans Montana”, şi cei doi descoperă că deţin aceeaşi informaţie.
Simultan, aparent la întâmplare, un whistle-blower din interiorul Sistemului defectează şi vorbeşte pe subiect, dar nu foarte clar, ci destul de ambiguu.
Toate acestea, cumulate, provoacă un iureş mediatic, ce se transmite în cancelariile occidentale, apoi acestea cer verificarea informaţiei de către oficinele informative.
Rezultatul este că o mulţime de actori ai sistemului care în mod normal sunt atenţi la alte lucruri primesc noi însărcinări şi adevăratele subiecte de pe agenda zilei sunt neglijate, atunci când nu a murit nimeni, ci este o intoxicare.
Se spune că în astfel de momente cei mai isterici sunt americanii, cei mai cinici şi pedanţi sunt britanicii şi cei mai meticuloşi sunt nemţii, în timp ce francezii sudează ţigările şi înjură în barbă.
Aşa cum a fost cu „moartea” lui Putin, anul trecut, în iunie. Desigur că iureşul stârnit a fost mai puţin amplu, pentru că sursele ştirii erau discutabile, dar oricum în astfel de situaţii codul de alarmă prin cercurile puterii occidentale se schimbă.
Mai trebuie să ţinem cont de un aspect, punctat de fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu: analiştii şi strategii ruşi sunt foarte buni pe Orient, nu pricep nimic de China şi interpretează ce se petrec în lumea Occidetului în cheie doctrinară.