Scriitorul și jurnalistul rus Ivan Filipov a publicat în The Guardian un emoționant text despre condiția de a fi rus în acest timpuri și a sancționat falsitatea propagandei de la Moscova.
„De ce ar trebui să fiu mândru că Uniunea Sovietică a fost prima țară care a lansat un om în spațiu? Iuri Gagarin sau Serghei Korolev ar trebui să fie mândri de asta, a fost realizarea lor, nu a mea. De ce ar trebui să fiu mândru că Uniunea Sovietică a câștigat marele război patriotic? Bunicii mei au luptat în el. Războiul i-a afectat grav, dar au câștigat: ar trebui să fie mândri de asta. Știu că au fost. Cu siguranță, aceste realizări nu au făcut niciodată parte din identitatea mea, în modul în care sunt acum pentru cei din „majoritatea putinistă”, compatrioțîi mei care își construiesc sentimentul de sine pe victorii din trecut, la care sunt asociați doar printr-un accident de naștere”, a scris Filipov, conform AK24.
Iată traducerea textului publicat în The Guardian:
„Ucrainenii nu trebuie să plătească!” Încerc să cumpăr trei șaorme într-o piață din Tbilisi, Georgia, dar vânzătorul ambulant refuză categoric să-mi accepte banii. Încerc să explic, deși am fost avertizat să nu spun acest lucru: „Îmi pare rău, nu sunt ucrainean, sunt rus”. Vânzătorul se uită la broșa cu steagul ucrainean de la reverul meu. Nu mă crede.
Înainte de 24 februarie, nu m-am gândit niciodată la ce înseamnă să fii rus. Acum nu mă gândesc decât la asta.
M-am născut la Moscova și, până de curând, am trăit acolo toată viața mea. Dar „Sunt rus” ar fi literalmente ultimul lucru pe care l-aș răspunde la întrebarea „Cine ești?”. Sunt tată, sunt director de creație la o companie de film, scriitor, jurnalist, podcaster, prieten … un rus? Ei bine, da, dar este doar numele de pe un pașaport pe care îl am, nimic altceva.
Am crescut în anii 1990 și 2000, când oamenii din generația mea – sau cel puțin cei pe care îi cunoșteam – se considerau cetățeni ai lumii. După primul an de facultate, am făcut autostopul prin Europa. Singurul moment în care m-am gândit la naționalitatea mea a fost atunci când a trebuit să solicit vize.
Știu însă că acest lucru nu era printre privilegiile pe care deja le aveam. Spre deosebire de prietenii mei din Daghestan, Buriaţia, Yakuţia sau Oseţia de Nord, eu îmi puteam permite să nu mă gândesc la identitatea mea rusă. Cu un chip și un nume slav, nu eram supus șovinismului cotidian care saturează societatea rusă.
Îmi iubesc țara, dar nu am fluturat niciodată un steag rusesc la o demonstrație sau nu mi-am exprimat public patriotismul – pur și simplu nu era ceva ce făceau oamenii ca mine. Ne gândeam la patriotism în termeni de politică – dacă îți pasă de țara ta, încerci să o faci mai bună.
Așa că am încercat. Timp de peste un deceniu am mers la toate mitingurile opoziției, am protestat împotriva nedreptățîi. Am încercat, împreună cu oameni cu aceleași idei, să facem tot ce ne stă în putință pentru a face din țara noastră un loc mai bun. Dar nu am căzut niciodată în plasa mantrelor patriotice despre cât de mare este Rusia sau cât de mare a fost și ar trebui să fie din nou.
De ce ar trebui să fiu mândru că Uniunea Sovietică a fost prima țară care a lansat un om în spațiu? Iuri Gagarin sau Serghei Korolev ar trebui să fie mândri de asta, a fost realizarea lor, nu a mea. De ce ar trebui să fiu mândru că Uniunea Sovietică a câștigat marele război patriotic?
Bunicii mei au luptat în el. Războiul i-a afectat grav, dar au câștigat: ar trebui să fie mândri de asta. Știu că au fost. Cu siguranță, aceste realizări nu au făcut niciodată parte din identitatea mea, în modul în care sunt acum pentru cei din „majoritatea putinistă”, compatrioții mei care își construiesc sentimentul de sine pe victorii din trecut, la care sunt asociați doar printr-un accident de naștere.
Dar acum aceste întrebări mi se par importante. „Eu sunt rus”, îi repet vânzătorului ambulant. „Dar tu ești cu ei?”, mă întreabă el, făcând semn cu capul în direcția tovarășilor mei. Maria Belkina și Kirill Jivoi sunt cei care conduc Voluntarii din Tbilisi – o mișcare care a ajutat deja mii de refugiați ucraineni în Georgia.
Da, sunt cu ei. Tocmai terminasem de cumpărat o mașînă plină de provizii – alimente și produse de igienă care vor fi distribuite refugiaților într-unul dintre centrele de ajutor ale Voluntarilor din Tbilisi. „Sunt cu ei – dar sunt rus”.
Ziua invaziei – 24 februarie – este o zi care îmi va rămâne întipărită pentru totdeauna în memorie. Enormitatea și iraționalitatea războiului au fost ca o lovitură fizică. În bula mea socială atent construită, nu există nici o persoană care să fi susținut războiul. Ne simțeam ca niște frunze, împrăștiate de un uragan. Încă ne simțim așa.
Unii dintre noi au părăsit Rusia, alții au rămas. Eu am plecat cu regizorul Kantemir Balagov. Era trecut de miezul nopții când stăteam în zona de alimentație publică pustie a aeroportului din Istanbul, așteptând zborul spre Erevan, Armenia.
Sorbind un pahar cu apă, Kantemir m-a întrebat: Crezi că ar trebui să nu mai vorbim în rusă? Trebuie să ne fie rușine de limba noastră?”. Aceasta este probabil singura întrebare la care am un răspuns fără echivoc: „Nu!”
Lăsăți-mă să încerc să vă explic. Vladimir Putin și Volodimir Zelenski vorbesc amândoi limba rusă, dar limbile lor nu ar putea fi mai diferite. Rusa lui Zelenski este pasională, emoțională și vibrantă – vie.
Limba propagandei rusești este moartă: o îngrămădire fără sens de birocrație obscură. Marele regizor rus Andrey Zvyagintsev a realizat un film puternic, „Loveless”, despre absența iubirii în viața de zi cu zi a rușilor. Rusă pe care o vorbesc Putin și acoliții săi reflectă acest lucru – este în mod deliberat lipsită de viață. Așa că nu, nu ne va fi niciodată rușine de rusă: vorbim o limbă diferită.
Nu este la fel cu pașapoartele noastre. În coada de la controlul de frontieră din Istanbul, am auzit o conversație între o mamă și o fiica ucraineană. Stăteau chiar în spatele meu – încercau să zboare înapoi acasă, la Kiev.
Plecaseră într-o vacanță în Turcia, înainte de război, iar acum se întorceau într-o lume în care bunica lor se ascundea într-un adăpost antiaerian, iar tatăl și fratele lor se inrolaseră în forțele de apărare teritorială. Le-am ascultat conversația și am simțit un sentiment copleșitor de rușine. Pașaportul meu rusesc îmi ardea ca un cărbune fierbinte în buzunar.
Nu cred că voi mai putea să citesc nici una dintre cărțile mele preferate în limba rusă sau să mă uit la filmele rusești sau la emisiunile TV pe care le îndrăgeam în curând. Toate au acum același final: 24 februarie și vocea robotizată a președintelui Putin anunțând „operațiunea militară limitată”. Bucea, Irpin, Hostomel, Mariupol… Va trebui să scriem noi cărți și să facem noi filme. Și, pas cu pas, ne vom da seama ce înseamnă să fii rus acum.
Întors în Tbilisi, îl conving în sfârșit pe vânzător să-mi ia banii. „Nu susțineți războiul, nu-i așa?”, mă întreabă el cu suspiciune. Nu, bineînțeles că nu. Cum poate cineva să susțină această nebunie sângeroasă?
Dar, deși sunt foarte mult împotriva războiului și împotriva lui Putin, sunt rus. Dintr-un motiv oarecare, este important pentru mine să spun asta. Pe când mă pregăteam să plec, îmi dă un kebab în plus pe gratis.