Metodă de protest practic necunoscută în România înainte de 1989, greva foamei a devenit după Revoluţie
un fel de pisică pe care orice individ revoltat ţinea să o arate autorităţilor.
FOTO: Acest om a fost intr-adevar un erou: Paddy Quinn, unul dintre grevistii foamei irlandezi pentru independenta Irlandei de Nord, in An Phoblacht – Remembering 1981: Two more join the Hunger Strike
Chiar şi oameni ce nu auziseră în viaţa lor de Gandhi au ţinut să meargă la primărie sau la Cotroceni, cu cartoane pe care scria cu pixul “Greva foamei”.
Majoritatea nu erau prea convinşi de eficacitatea metodei, aşa încât nu ezitau ca, atunci când nu-i vedea nimeni, să înfulece din sufertaş precum personajul lui Ilf şi Petrov care declarase greva foamei de teamă că soţia l-ar putea părăsi.
Îmi aduc aminte că, prin anii ‘90, mergeam prin Bucureşti şi-i vedeam pe greviştii foamei tot mai înfloritori, de la săptămână la săptămână, de parcă ar fi descoperit formula secretă a pranei pe pâine.
Din instrument de presiune al unor mişcări de protest civic non-violent, greva foamei s-a transformat la noi într-o modă. Ai, n-ai treabă, ţi-a ocupat vecinul de la doi locul de parcare sau ţi-a dat şeful amendă, le trânteşti o grevă a foamei de să te ţină minte!
Ultima din acest şir aparent nesfârşit de oameni apucaţi de amoc a fost o doamnă învăţătoare din Caracal. La doi ani după ce guvernul a promis că va mări salariile dascălilor pe motiv de alegeri şi nu s-a ţinut de cuvânt pe motiv de criză, distinsa doamnă a avut brusc o revelaţie şi a decis că trebuie să protesteze, refuzând să mai mănânce.
Dânsa nu era la primul slimming de acest gen: o mai supărase unu’ Vosganian, acum câţiva ani, şi l-a pedepsit exemplar, de a ajuns bietul armean să o implore la telefon să nu se sinucidă prin foame, că “o rezolvă” el. Aşa că, ştiind deja şmecheria, doamna a început să saliveze acum precum câinele lui Pavlov, dar înainte să se aprindă becul.
Pentru un om cu capul pe umeri, indiferent că lucrează la stat sau la privat şi a fost tăiat la salariu, un asemenea gest pare un şantaj penibil. Şi dacă s-ar apuca un întreg popor să nu mai pape vreo două luni, Moise în persoană să fii şi n-ai reuşi să faci rost de mană pentru toţi, căci, ne place sau nu, s-a cam ajuns la fundul sacului: nu mai sunt bani.
Pentru tonomatele bine hrănite la all inclusive, ca şi pentru politicienii rotunzi în pântece, femeia a devenit, instantaneu, o martiră a regimului Băsescu. Şi care mai de care s-a înghesuit să o căineze, să îi ia interviuri, să se declare îngrijorat că va muri de foame. La drept vorbind, doamna învăţătoare ţine prea mult la pielea ei ca să-şi fi dorit într-adevăr, măcar o clipă, să moară de foame.
De fapt, dumneai a făcut parcă tot posibilul să compromită noţiunea de grevă a foamei. Un astfel de protest autentic au desfăşurat, dacă vă mai amintiţi, patrioţii irlandezi, închişi ca deţinuţi politici în puşcăriile britanice, în anii ‘80, sub regimul Thatcher.
După două luni de apă şi aer, au murit vreo duzină dintre ei, unii ajungând să fie, în ultimele zile de viaţă, veritabile schelete vii. Şi oamenii aceia nu se luptau pentru nişte bani în plus la leafă, ci pentru o idee; Thatcher n-a cedat şi nu le-a acordat nici un drept. Iar ei au preferat să moară decât să cedeze.
Prin comparaţie, învăţătoarea noastră pare să nu fi stat în greva foamei, ci mai curând într-un regim de dezintoxicare, din cele recomandate de naturişti: ceaiuri, cafea, sucuri naturale.
Şi, ca bonus, perfuzii gratuite din partea unui sistem medical care n-are medicamente pentru bolnavi, în schimb îi sprijină cu căldură pe falşii grevişti ai foamei.
Este evident şi pentru un orb din Vatra Luminoasă că doamna învăţătoare din Caracal n-a vrut să fie, în filmul ăsta, patrioată irlandeză, ci doar să impresioneze şi să devină o eroină a clasei muncitoare, purtată pe valul unei moţiuni triumfătoare.
Din păcate pentru ea, moţiunea a picat, graţie neasemuitei înţelepciuni politice a domnului Ponta, deci nici greva foamei nu mai era rentabilă. Ce a rezolvat doamna? Nimic! Cine plăteşte decontul şi perfuziile? Noi toţi, fraierii cotizanţi de CAS.
Aparent, tot tărăboiul ăsta a fost complet inutil, dar eu zic că un lucru interesant tot am descoperit, si de aici: data viitoare, dacă aveţi nevoie să va internaţi într-un spital şi vi se spune că nu mai sunt locuri, precizaţi-le medicilor că de fapt sunteţi în greva foamei.
În mod garantat vi se va da patul de la fereastră într-un salon liniştit şi dimineaţa veţi fi servit la micul dejun cu suc natural de grapefruit.