Iniţial, am crezut că este vorba despre o postare de la categoria „Proză satirică” de pe blogul jurnalistului. Nu este. Titlul e, direct, nici mai mult, nici mai puţin: „Un îndemn: Semnați pentru ca Mircea Diaconu să poată candida ca independent la europarlamentare!„.
Conform ANI şi ÎCCJ, Mircea Diaconu nu poate candida la alegerile europarlamentare, întrucât prin decizie definitivă a Curţii s-a stabilit că a fost în incompatibilitate şi astfel are interdicţie de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică trei ani, până pe 19 iunie 2015.
Structura de argumentaţie a lui Ion Cristoiu este următoarea: Mircea Diaconu nu e incompatibilul-arhetip al vremurilor noastre. Este poate un mic incompatibil, un incompatibil mititel, gingăşel, insignifiant, faţă de alţi mari incompatibili pe care îi avem acum.
Aşa că el, Diaconu, micul incompatibil, are dreptul de a candida. Cristoiu susţine, aşadar, că în România ar trebui să existe două tipuri de incompatibili: cei minusculi, lipsiţi de importanţă, ce au tot felul de scuze mai mult sau mai puţin plauzibile, în virtutea cărora pot totuşi să candideze, în contra Legii Române, dar şi cei mari, care nu au acest drept!
Logica halucinantă ar fi că ANI a demonstrat înverşunare în a-l urmări pe bietul Brânzovenescu, până când a lipit pe săracul om eticheta de incompatibil. În textura scriiturii lui Ion Cristoiu intervine în acest punct, parşiv, ca o falie tectonică, Monica Macovei:
„Urmare înverșunării cu care ANI l-a fixat pe Mircea Diaconu drept Incompatibilul vremurilor noastre, conducerea PNL, încurcată în strategia de a face cu ochiul electoratului taliban al Monicăi Macovei (sic!), l-a scos de pe listă pe Mircea Diaconu, deși acesta ar fi fost în stare să tragă în sus lista, fie și de urechi.”
Uau! Monica Macovei… Total ilogic, căci, aşa cum perorează acum Crin Antonescu şi companionii săi politici, PNL nu are nici o şansă, credem noi, să fie votat de nucleul dur de alegători de dreapta ce o va vota pe Monica Macovei, chiar dacă e pe lista PDL.
Mai ales că, aşa cum am explicat deja, PNL se adresează acum, sinucigaş politic, alegătorilor de dreapta (care vor fi fiind aceia) prea puţin preocupaţi de atacurile la care e supus statul de drept. La care a participat din plin, cel puţin până la dispariţia USL, şi Partidul Naţional Liberal. Dar aceasta e altă poveste.
Cristoiu scrie despre „distinsul actor” Mircea Diaconu. Un „distins actor” care în viaţa de toate zilele s-a dovedit un politician cu apucături de şnapan, probate de ANI şi confirmate de ÎCCJ, iar ca ministru un anti-manager isteric.
Şi aşa mai departe… toate aşa-zisele argumente ale lui Ion Cristoiu în favoarea candidaturii (ilegale) a lui Mircea Diaconu, declarat incompatibil de ANI, care nu va fi acceptat de BEC, cad la o analiză atentă.
Am afirmat anterior şi o scriem iar aici şi acum: Ion Cristoiu este cel mai mare făcător de organe mass-media pe care îl avem. A fost unul dintre maeştrii noştri, de la care am învăţat multe lucruri foarte importante în meseria aceasta frumoasă şi grea, iar pe altele, ce nu ţin de ea, nu.
De exemplu, inconsecvenţa. Dacă un jurnalist afirmă azi, comentând ceva din actualitate, un lucru, iar mâine un alt lucru care se bate cap în cap cu cel afirmat înainte, atunci are o problemă.
Robert Turcescu se întreabă ce a fumat Cristoiu. Sunt alţii ce susţin că de la o vreme jurnalistul fumează cam mult. Nu credem că e vorba despre fumat.
Cristoiu a fost întotdeauna astfel: fumător înrăit şi colecţionar de brichete. Ani de zile, când a fost întrebat de ce l-a susţinut pe Emil Constantinescu, de exemplu, până a ajuns preşedinte, apoi a dat în el ca la fasole când acesta era şeful statului, ziaristul a explicat că asta e datoria presei: să dea în cine e la putere şi să-l apere pe cel ce e mic, victimă, atacat. De aceea probabil îl apără acum pe Mircea Diaconu, vezi Doamne…
Fals: presa nu trebuie să dea în nimeni niciodată, ea nu este toroipan. Presa trebuie să prezinte adevărul. Când face acest lucru, poate să îl apere pe cel ce e la putere sau în opoziţie ori să dea în cine este la putere sau în opoziţie.
Altfel, dacă-şi propune a priori să procedeze cum ar dori Cristoiu, ar lovi aiurea oameni oneşti, mici şi mari, apoi ar apăra lichele. Unele mai mici, altele mai mari. Iar atunci presa şi-ar pierde funcţia ei esenţială: de a reliefa cu orice preţ şi, dacă e nevoie, contra tuturor, adevărul. Şi să respecte Justiţia şi sentinţele sale.
„De frânghie, monşer…„.