Cand a aparut Andrea Bocelli, am spus ca asa ceva nu se poate: o asemenea elasticitate a vocii, un astfel de ambitus, mai rar. Afirmam atunci ca ne aflam in fata unui nou Pavarotti, ca lumea are privilegiul sa fie contemporana cu un astfel de tenor foarte mare.
Noul soc este pentru mine acest Costel Busuioc. Are toate calitatile lui Andrea Bocelli, plus inca una: volum in regim de „urlet de leu”, care aduce aminte de Enrico Carruso, marele fenomen al lumii muzicale a secolului XX.
Dar, chiar daca zidarul roman din Spania va depasi toate piedicile care ii stau in cale, din cauza conditiei sale sociale care intra in conflict cu instruirea de care are nevoie, pentru a ajunge un mare tenor, provocarile de-abia incep.
Nu poti sa lucrezi cu un dirijor sau cu o orchestra, daca nu impui respect. Nu impui respect, daca nu ai cadrura intelectuala pentru aceasta. Nu impui respect decat cu mare greutate, nici daca te cheama Dan Grigore si te confrunti cu un acordor tampit, care se crede buricul pamantului, ce sa mai vorbim de situatia cand niste orchestranti cu pretentii si morga au ocazia sa iti tranteasca-n nas grobian ca esti un zidar gitano rumeno lipsit de rafinament si educatie muzicala.
Mai apoi, Costel Busuioc are sotie si patru copii, care trebuie toti sa faca si ei saltul intelectual corespunzator, ceea ce iarasi este foarte greu. Ceea ce ma deranjeaza cel mai tare e ca Busuioc primeste copite-n frunte exact de la conationalii sai.
Ca aceea pe care i-a tras-o, la Robert Turcescu in emisiune, marele muzician intergalactic, geniul muzical si cantautorul de renume mondial Horia Moculescu: „Marele atu al lui Costel Busuioc nu este vocea, ci faptul ca este zidar”. Asa ceva nu se spune si, cred eu, este o dovada de invidie, pentru care d-lui Moculescu ar putea macar sa-i fie (cel putin) jena, daca nu chiar rusine.