Când am scos noi ediţie specială la „Cotidianul”

Bătrânul acesta cu papion negru şi cojoc de oier din Munţii Apuseni se numea Ion Raţiu. Era un lord, un domn pierdut printre românii care nu mai ştiau dacă să-şi zică unul altuia, în debutul anului 1990, tovarăşe sau domnule, într-o Românie în care ne pierdusem proprietatea cuvintelor.

În fond, ce este mai frumos, între doi oameni, decât să îl strigi pe aproapele tău tovarăşe, adică să îi spui astfel că el este tovarăşul tău? Dacă puneam această întrebare retorică în 1990, lumea m-ar fi privit ca pe un nebun.

Ion Raţiu a fost tovarăşul de nădejde al românilor. A fost prietenul nostru, iar noi, de atunci şi până în ziua de azi, nu am încetat să-l dezamăgim. Şi, pentru că ştiu că ne priveşte de sus, afirm că nu încetează nici azi să aibă încredere în noi, în pofida nimicniciei noastre omeneşti.

Când am ajuns la „Cotidianul„, în iulie 1993, tocmai fusesem concediat de la „România Liberă”, din cauza ultimei tâmpenii pe care reuşise să mi-o facă şeful meu de secţie de aici, al cărui prenume îmi scapă. Am ţinut minte doar numele său – Dobre. Neesenţial.

Teoretic, la „Cotidianul” lucram la Secţia Social. Practic, lucram orice trebuia şi evadam din actualităţile sindicale, sociale, economice, dacă era nevoie, inclusiv pe politică internă, obsesia şi preocuparea mea permanentă, organică.

Ţin minte şi acum nume şi văd în faţa ochilor feţele celor cu care eram coleg de redacţie. Îl ţin minte şi acum pe domnul Lăzărescu, tatăl Ancăi Lăzărescu. Aşa cum îi ţin minte pe domnul Alexandru Taşnadi (foto 4), profesor universitar la ASE, ca şi pe Claudiu Doltu (foto 3), singurul lui subordonat de la Secţia Economică.

Pe Matei Dumitru. Pe doamna Patriche. Îmi aduc aminte că pe vremea aceea Mărgărita Geică făcea suplimentul de week-end „Capra Vecinului”, la care contribuiam toţii cu texte „altfel”.

Îi ţin minte pe Doru Mareş (foto 5) şi Sanda Aronescu, care fumau încontinuu ca locomotivele şi scoteau o pagină de cultură premium. Apoi au venit Doina Doru, Igor Antip şi Andreea Pora. O, tempora!

Suplimentul „Litere, arte & Idei” era editat de Dan C. Mihailescu  (foto 6).

La sport, erau Mihai Ştaub, Dumnezeu să-l ierte, că om bun era, domnul Gheorghe Făiniţă, fost antrenor de fotbal, care ne-a părăsit şi el, dar şi Alexandru Traciuc, care pe-atunci era junior.

Erau foarte mulţi şefi şi probabil că acesta era marele defect al redacţiei – la fel de mulţi şefi ca subordonaţii. Dar ce şefi! Dan Spanily, Şerban Madgearu (foto 7 – Mediafax Foto), Mihaela Negrea. Oameni de calitate, care ştiau presă cu toptanul.

Şi era, evident, şi eternul de pe atunci Lucian Gheorghiu, la fel ca şi acum, o imortelă peste care timpul a trecut ca şi cum nu s-ar mai porni, să-i dea Dumnezeu sănătate şi putere de muncă.

Ţin minte că, într-o zi, România a repurtat un mare succes la fotbal. Unul dintre acelea, puţinele. 13 octombrie 1993, Bucureşti, preliminariile Campionatului Mondial din Statele Unite, România – Belgia 2-1. A fost un triumf. Această minune s-a petrecut pe la orele serii.

În nebunia si inconstienta noastră, am decis atunci să scoatem o ediţie specială, un supliment de ziar, în care să povestim tot ce se întâmplase. De ce a fost nebunie? Aflati imediat!

Ediţia scrisă a fost gata pe la două noaptea. Am scris hectare. Era vorba despre patru pagini de ziar, scrise cu vână. Fiecare pagină singură însemna 13.000 de semne tipografice. În total, erau de scris cam 50.000 de semne în câteva ore.

Eu eram generalistul grupului de scrântiţi, format din Mihai Ştaub, Mărgărita Geică – responsabil de număr, Alexandru Traciuc şi Gheorghe Făiniţă. Fiind generalistul, a trebuit să descriu atmosfera şi aşa mai departe.

A urmat datul paginilor la tipografie şi corectură. Tipografia ziarului era la parterul clădirii redacţiei, din Plevnei, acolo unde acum ar trebui să se construiască noul Spital Militar Central.

Mergeam jos cu schimbul şi făceam dijurnă, uitându-ne la ediţia obişnuită a ziarului, apoi la ediţia noastră specială cum se împachetează mecanic.

După aceea, a trebuit să desfacem pachetele de ziare si sa luăm la mână tot tirajul, exemplar cu exemplar, să desfacem fiecare ziar şi să punem pe mijloc ediţia specială.

Am reimpaturit, ziar cu ziar, ca sclavii pe plantaţie până la cinci şi jumătate dimineaţa, până ni s-au înnegrit mâinile de la cerneală tipografică, apoi am plecat acasă, rupţi de oboseală şi fericiţi. Era o ediţie de poveste, de spus la nepoţi.

Azi, cei care au scos Cotidianul de-a lungul timpului, ca şi cei care poate îl vor mai scoate vreodată trebuie să citeasca această poveste. Ea este o pildă. Ca si povestile altora, care au lucrat la acest ziar nobil. Un ziar se scrie cu patimă, cu pasiune şi cu sufletul curat, fără interese. Nu trebuie să uităm acest lucru.