Se apropie competiţia muzicală Eurovision România de anul acesta, care are un juriu îngrozitor, în care trebuie să cauţi cu lumânarea membrii ok.
Au trecut opt ani în cap şi acest rechin al muzicii uşoare româneşti, Horia Moculescu, tot în capul bucatelor este. Acum opt ani, Anca Parghel era exclusă din competiţie încă din preselecţie, iar piesa ei, „Brazil”, devenea mai apoi mare hit, spre ruşinea celor care mermeliseră lucrurile.
Apoi, nişte suedezi necunoscuţi, numiţi Biondo, erau dezavantajaţi clar de juriu (un juriu Eurovision din care şi atunci făcea parte acelaşi Moculescu), pentru ca „piloşii” Clanului Tudor, Vlad Miriţă şi Nico, să câştige şi să meargă la semifinala şi finala de la Belgrad.
Din spatele acestei afaceri sordide rânjeau aranjamente nenorocite, în care unii gigei (Horia Moculescu, Titus Andrei, Victor Socaciu, Ionel Tudor etc.) fundamentau teoretic porcăria Eurovision 2008, statuând că străinii nu ar trebui să participe la competiţie.
Acum, opt ani mai târziu, Moculescu e acolo, ţuţui, în juriu. Alături de el, ce să vezi? Alexandra Cepraga, unul dintre colocatarii sistemului clientelar din cauza căruia TVR azi e în faliment.
Tot acolo sunt compozitorul Randi şi producătorul muzical Zoli Toth. Dintre cei doi, Randi este unul dintre artizanii transformării muzicii pop româneşti într-un târg demn de dispreţ, un amestec colocatar de joasă speţă muzicală între folclor, manele şi Dance occidental. Zoli este un tip ok, probabil singurul astfel din acest juriu de coşmar.
Mai este acolo contratenorul Cezar Ouatu, a cărui prezenţă într-un asemenea juriu de specialitate este de neînţeles într-o lume normală. Omul acesta, care şi-a dorit să parvină din lumea operei în PopOpera ca să câştige mai mulţi bani, nu-mi inspiră deloc încredere.
Trebuie să înţelegem un lucru: răul a fost deja făcut. Din 94 de piese care s-au înscris (mult mai puţine decât în anii trecuţi, ceea ce ilustrează sugestiv), un juriu al preselecţiei a ales 12, pe care le vom analiza în continuare.
Dintre acestea, patru vor fi alese de juriu pentru finală, iar două de public, prin televoting. Apoi publicul va alege singur câştigătoarea.
Nu că e o bătaie de joc? Ţi se spune: dragul meu, uite ce ofertă bogată avem! 94 de cravate minunate, de toate culorile, formele, din tot felul de materiale şi cu tot felul de texturi.
Apoi vine un juriu şi alege frumuşel 12 cravate. Ţie nu ţi s-au arătat cele 94, astfel că tu să ştii cum sunt acestea, dar juriul susţine că astea 12 sunt cele mai frumoase. Hai, mă! Chiar aşa?
Ipocrizia aceasta continuă cu prima ispravă a juriului semifinalei, care mai alege dintre cele 12 piese patru finaliste, lăsând, cu mărinimie, publicului privilegiul să aleagă şi el alte două melodii. În fine, publicul va alege dintre cele şase piese câştigătoarea. Nimic mai penibil.