Mediafax a fost locul unde am învăţat cum să structurez ştirea, care este valoarea şi răspunderea de a da ştire primară, aici am învăţat să respect informaţia.
Mi-am dorit să lucrez, ulterior, la ZF şi m-am ales cu o palmă peste obraz: Ştii, noi, aici, angajăm oameni de 20-25 de ani, care peste 10 ani vor fi în plină forţă de muncă, profesionişti adevăraţi. Adică: Tu eşti un boşorog (n.n.: aveam, când mi s-au spus aceste măgării, 40 de ani) care în 10 ani o să fii bun de pensionat, iar noi vom creşte profesionişti adevăraţi, tineri, nu urechişti ca tine. Zisă de un fost coleg de la Mediafax, devenit mare şăf, care mă pocnea-n obraz direct, fără menajamente.
Mediafax este reperul ştirii româneşti profesioniste de neoprit, obiective, echidistante. ZF este reperul presei economice. Acum şase luni, un ins obscur mă jumjanghin ţedenbalea la cap că ZF îşi face săptămânal de Transporturi, deci trebuie să ne ascundem în tufe şi să privim stăpânii păpuşelor cum dansează.
Ca să faci presă, indiferent de care, până şi un lunar de cultură cu poze soft-porn, ca Playboy (apropos de o franciză a lui Adrian Sârbu) trebuie să ai caracter. Degeaba ai talent cu carul şi idei, să mergi pe stradă şi să sară din tine, ca firele de tutun din buzunarele unui fumător înrăit, dacă tu, ca om, eşti zero.
Adrian Sârbu a fost omul potrivit în CC, la Revoluţie, cu camera. Aşa a început cariera lui, pe lipsă de scrupule. Apoi, pe măsură ce s-a dezvoltat, s-a înconjurat de oameni la fel ca el: extrem de talentaţi, plini de idei, dar amorali.
Prin Trustul Pro, şi atunci când lucram acolo, circulau vorbe despre cum zăpăceau banii secondanţii lui Sârbu, în timp ce noi îngheţam în frig iernile şi ne crăcănam de căldură verile pe teren, tremurând că vine un cutremur peste sediul agenţiei şi murim cu toţii ca guzganii, căzând de la etajul opt, cu Pro FM cu tot, drept pe Conu Dinu Patriciu de la etajul doi, agăţându-l enjembement şi pe nea Cataramă de la trei, ţinut pe braţe de colegii de la Ora, alţi nefericiţi…
Acum se face dreptate, pentru toţi acei ani, în care eu şi alţi sute ca mine am făcut foamea, terminându-ni-se banii de mizerie în primele zile după salariu, în timp ce aleşii pe sprânceana amoralităţii treceau ca rachetele pe lângă noi, stropindu-ne cu maşinile lor tari, Merţane, BMW-oaice, Subaroase, Volvane, ce vremuri.
Prestigiul acestor organe (de presă) ale lui Sârbu a fost construit prin truda anonimilor ce nu au făcut evaziune fiscală, dar şi-au văzut cartea de muncă după luni sau ani de când au părăsit monstrul.
Un prestigiu pe care Adrian Sârbu şi cu acoliţii lui au făcut ce ştiau ei mai bine. Au micţionat pe el. Nici o problemă. Alţi jurnalişti vor reclădi prestigiul presei.