ABCD, „Final de război”
Cristina Haios are foarte mult instinct muzical, dar calităţile sale vocale, dominate de un stil răguşit gen Laura Stoica, sunt sub voinţa ei muzicală,pentru că nu are tehnica necesară să controleze expresiv strofa melodiei interpretate.
Aceasta, este drept, are o strofă discursivă, greu de interpretat şi obscură melodic, iar refrenul este două clase mai valoros.
Foarte plăcut e ceea ce se petrece la orgă, dar din păcate întregul armonic este nerealizat. După părerea mea aceasta este una dintre cele mai slabe piese concurente din semifinalele ESC România 2013.
Elena Cârstea Muttard, „Spinning”
Elena Cârstea, alături de Luminiţa Anghel, este interpreta uneia dintre cele mai reuşite piese din concursul de anul acesta.
Ambele sunt mişcări lente, dar sunt deopotrivă extrem de frumoase, iar vocea Elenei Cârstea
(care-mi place încă din Năvodari, dintr-o anumită tabără, în care o auzeam cântând în difuzoare superbul „Lay Your Troubles On My Shoulders” al celor de la Bee Gees) se remarcă prin frumuseţe şi prestanţă, în pofida faptului că (aşa cum am înţeles) este răcită cobză.
Faptul că două veterane, ea şi Luminiţa Anghel, sunt printre favoritele de anul acesta, este trist, pentru că avem tinere voci care ar putea să vină puternic din urmă. Dar asupra acestui fapt vom reveni ulterior, într-o analiză dedicată.
Narcis Iustin Ianău, „Seven”
Cu Narcis Iustin Ianău (din a cărui voce nimeni nu ştie ce-o să se aleagă după schimbarea de voce şi ajungerea la maturitate) am o senzaţie foarte stranie. Sunetele pe care le emite parcă sunt o emisie monocordă electronică uşor necontrolată, la un instrument cu o singură coardă subţirică, pe care un asistent tehnic o atinge când îl bate nevastă-sa, iar atunci sunetul se ridică mai sus, apoi când îl lasă să mănânce sunetul coboară.
Narcis nu are personalitate muzicală, nu interpretează, cântă tot la fel, parcă e pozitronicoidal, nu are expresie, nu are forte, nu are mezzopiano. E drept, i-a crescut puţin tremolo, dar mai are mult. Melodia pe care o interpretează este foarte slabă. Mai este de spus că între sopranul de conjunctură (vârstă, maturitate sexuală etc.) Narcis Ianău şi contratenorul Cezar este o diferenţă de multe clase valorice.
Claudiu Mirea, „I feel so high”
Dincolo de faptul că melodia asta am mai auzit-o de câteva zeci de ori, în interpretarea a diferiţi alţi solişti de pe tot mapamondul, sub diferite nume, Claudiu este simpatic şi ştie să cânte.
Există însă o diferenţă valorică evidentă între calitatea solistului şi banalitatea temei muzicale, care nu aduce nimic şi după care nu rămâi cu absolut nimic. Mai ales că există unii care chiar simt că plutesc.
Andrei Leonte, „Paralyzed”
În timpul strofei îmi spuneam: „Trebuie să urmeze un refren foarte bun ca să se scoată”. Şi da, refrenul este foarte bun, ca în muzica disco de calitate.
Este una dintre puţinele piese reuşite, în care solistul rezonează cu melodia pe care o interpretează, în mod evident conştient că principala virtute a acestei melodii este refrenul, pe care pune accent şi ştie să speculeze cu desule argumente.
Spun şi eu cuiva în seara asta: „Bravo, Andrei!”
Cristian Prăjescu, „The best thing in life is to love”
Cine l-a jignit poreclindu-l Bryan Adams de România nu l-a ascultat cu atenţie pe multilaureatul irlandez al Eurovision, Johnny Logan. Prăjescu are farmecul său şi un glas curat, de tenor. Melodia este frumoasă, dar nu foarte originală. Stă pe apă dar nu dansează foarte mult, ca să zic aşa.
Jul, „Wake me up”
Slăbuţ cânticelul, care sună bine, are o vegetaţie armonizantă luxuriantă, dar l-am mai auzit de câteva sute de ori. Jul interpretează prestând şi prestează interpretând. Ştie care-i sunt limitele, şi-a pus fustiţa verde scurtă şi şi-a dat unghiuţele cu aceeaşi culoare verde scurtă. Aşa, Jul, bine faci, dar mai e de muncă până sus.
Phaser, „Pour toi et pour moi”
Ca abordare interpretativă, solista Phaser se situează între Desireless, de la care ia pragmatismul, și Patricia Kaas, de la care ia tușele jazzy. Are însă momente în care se aude clar lipsa de eperienţă, care nu poate fi compensată nicicum de instinctul muzical existent şi evident.
Iar piesa… pfuuu… Singurul lucru pe care poți să-l faci este, într-adevăr, să sari pe loc precum căprița și să scurmi în podium. Dând impresia că te simţi foarte bine. Pentru că altfel, dacă eşti conşientă că interpretezi o stupizenie lungă de trei minute, nu mai faci nimic.