Mircea Marian, vineri, ora 17.00, pe Facebook, scrie că a discutat în Statele Unite cu nişte oameni care i-au schimbat viziunea despre cum trebuie să facă jurnalism:
„O voi lasa mai usor cu datul cu parerea si ma voi intoarce la meseria de ziarist, adica voi merge pe teren si voi aduce informatie.
La Washington Post am discutat cu un jurnalist de vreo 80 de ani care ne-a spus: cei tineri cred ca totul se gaseste pe internet, nimeni nu vrea sa mai faca teren si sa aduca informatia bruta.
In Congres tocmai audiau niste generali de top si nimeni din presa nu era interesat sa-i asculte. Asa ca m-am decis sa fac acest experiment: mai putine comentarii pe hydepark si, in schimb, interviuri, reportaj, poate ancheta politica.
Vom vedea daca rezist. Merge mai departe si emisiunea de la Info, probabil…atat cat depinde de mine.
Da, este corect, Mircea, ai dreptate. Eu spun acest lucru de ani de zile. Am uitat să facem teren, stăm ascunşi ca mămălăii după laptoape şi ne ocupăm cu jocuri de birou, în timp ce subiectele de investigaţie de presă fac vâjjj-vâjjj pe la urechile noastre de fraieri cu cioc. Oricând ies pe teren cu mare plăcere şi, atenţie, zvârâi pe lângă oricare dintre tinerii aspiranţi la condiţia de jurnalist.
Pe de altă parte, unii dintre noi trebuie să facă şi columnistică. Aici e o capcană.
A-ţi da cu părerea şi a-ţi prezenta poziţia
Dar întâi o mică paranteză care nu are legătură cu Mircea Marian. „A-ţi da cu părerea” include un accent critic:
„uite, bă, îşi dă şi-ăsta cu părerea!”
În România, majoritatea celor care folosesc în mediul public această expresie o folosesc eronat. Ei vor să spună astfel:
„Vreau să-mi spun părerea”
… sau…
„Vreau să-mi prezint punctul de vedere personal”
, ceea ce este foarte normal. Neştiind să se exprime, ei se trimit singuri în derizoriu, spunând:
„Vreau să-mi dau şi eu cu părerea”
… adică…
„Vreau să mă bag în seamă şi atunci când nu este cazul, ştiu acest lucru, dar totuşi mă-nfig ca raţa-n pungă şi ca pleoapa-n dungă”
Genuri jurnalistice distincte
Să revenim la ce spune Mircea Marian. Dotat cu bun simţ şi bună-credinţă, Mircea a fost în State şi a discutat cu un confrate venerabil, acesta provocându-i revelaţia că e jurnalist, adică trebuie să lase pe planul al doilea columnistica şi să redevină ceea ce este: un jurnalist, adică un generator de informaţie nouă.
Spuneam însă că există şi o capcană. Este bine ca unii dintre noi să facă şi columnistică, să-şi spună părerea adică, desigur, atunci când au un punct de vedere documentat, bine articulat.
Altfel, columnistica va fi confiscată de inşi certaţi cu deontologia, precum Cristian Tudor Popescu, care-şi dă cu părerea de ne-a plictisit printr-o anumită publicaţie cu nume de gândire.
Ca el sunt o mulţime. Marea lor majoritate au confiscat columnistica începând cu jumătatea anilor 90, producând un mesaj manipulator intraredacţional tipic acelor ani:
„A face presă înseamnă a fi alb, obiectiv, echidistant, a nu-ţi prezenta punctul tău propriu de vedere, ci a reflecta faptele alb”
În acest timp, chiar generatorii acestei doctrine făceau cu totul altceva. Ei deveneau vectori de opinie. Apăreau pe televiziuni până la suprasaturaţie. Ce spuneau ei genera curente de idei, influenţa opinia publică. Foarte periculos!
Pentru a se ajunge în această situaţie era nevoie de tehnica dublului limbaj. Pe de o parte, le spuneai subordonaţilor ierarhici din redacţie că presă înseamnă albedo jurnalistic infinit.
Pe de altă parte, tu îţi dădeai cu părerea de te plictiseai de tine însuţi. Telespectatorii nu ştiau ce propagi tu prin redacţia ta, iar subordonaţii tăi din redacţie nu aveau timp să realizeze perfidia sistemului, ori, chiar dacă înţelegeau, nu aveau ce să facă.
Realitatea este că vorbim despre genuri jurnalistice distincte. Columnistica înseamnă şi ea jurnalism, ca şi ştirea de agenţie, ori reportajul, interviul, ancheta, investigaţia, pamfletul. Toate sunt presă.
Să le respectăm. Să le cinstim şi să le facem bine. Meseria noastră este nobilă şi frumoasă.