Da, pentru că până şi Consiliul Naţional al Audiovizualului a înţeles că televiziunile 
exploatează suferinţele unor oameni. Nu a înţeles, ori poate că nu poate sancţiona tendinţa televiziunilor spre morbid senzaţional, condimentat cu vedete aflate la necaz.
cogdogblog
„Somehow blatantly obvious, television as I knew it is long dead. And that’s okay.” flickr cc licensed photo by Kevin Steele
Exact ca în telenovele. Real life soap opera.
O soap opera, care ne-a transformat vieţile într-o continuă holbire-n ecranele televizoarelor, de unde aflăm detalii macabre despre necazurile lui Huidu, ale soţiei sale, despre felul în care omoară el oameni şi apoi se căieşte, dar nu mai poate să dea timpul înapoi, iar totul se desfăşoara aşa, ca-ntr-o telenovelă-n direct-n care noi toţi stăm ca blembelecii la tembelvizor şi ne uităm cum nişte granguri şi nişte copii de granguri mimează viaţa adevarată în faţa noastră, creînd exemple, false exemple, viaţă pastişată, pastişă de viaţă, viaţă caricaturală, care defapt este o viaţă simplificată, în care oamenii, după ce joacă un rol, suferă cu adevărat şi suferinţa lor este televizată şi astfel devine un joc pervers, calculat, rece, lucid, avem o beta la timecode 3:55, apoi tu spui aia şi ailaltă, apoi intră X, care va spune că, iar tu-l vei intreba dacă nu cumva, iar el îţi va răspunde, nu, desigur că da, apoi lansezi încă o beta, de la timecode 7:55, iar la timecode 9:35 vom închide televizorul şi ne vom vedea de viaţă, liniştiţi.
Viaţa adevărată. Fără intervenţia acestor masturgicrapori de euglene verzi în viaţa noastră.