~Andrei Plesu~
În 1937, în revista „Vremea”, Constantin Noica a publicat un articol despre 
gazetăria epocii, reluat, ulterior, în „Eseuri de Duminică”. Articolul dovedeşte că presa noastră era, încă de-atunci „eternă şi fascinantă”. Cum e şi astăzi.
Câteva pasaje din textul tânărului autor (avea 28 de ani când le-a scris) mi se par semnificative. Toate se referă la dimensiunea războinică a stilului gazetăresc, socotită de „profesionişti” drept marcă distinctivă a meseriei lor, justificată şi prin aşteptările cititorilor.
„…Cu toţii simţim – spune Noica – care anume sunt articolele ce prind pe cititor. (…) Articolele care prind cel mai mult – care nu se cer, poate, dar care se gustă – sunt cele care lovesc (…), care acuză”.
„Aşadar să acuzăm, de aceasta e vorba în primul rînd! (…). Avem, fiecare, ceva poliţienesc în noi. Exerciţiul a cărui însărcinare ne-o luăm cel mai lesne este descoperirea vinovatului şi denunţarea lui. Libertatea noastră de a scrie nu vrea să însemne decît libertatea noastră de a acuza”
Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că şi azi „realizatorii” lor pendulează, ca ton, între miliţie şi procuratură. Atacul a căpătat însă o componentă nouă, despre care nu se vorbeşte în articolul lui Constantin Noica: voluptatea.
Şi moderatorii, şi invitaţii savurează aproape obscen „racilele” pe care le denunţă. Se bucură, vizibil, că pot semnala încă o mizerie, încă o gafă, încă un viciu funcţional.
Îmi pot imagina cum se convoacă reciproc pentru a pune de o nouă bălăcăreală, de o nouă sârbă demolatoare:
„Facem una mică astă-seară la noi în studiou?”
– sună, probabil, invitaţia.
„Vin toţi ai noştri: şi cutărică, şi cutărică, şi cutărică. Hai să le mai dăm una peste bot nenorociţilor ăstora!”
Şi toţi vin ca la o petrecere… tot pe Adevarul