O tânără speranţă a jurnalismului românesc, acum studentă în anul I, se dezlănţuie într-un examen.
I se cerea, la un exerciţiu, să explice cum poate confirma o informaţie, având conturată o anumită situaţie ipotetică.
Răspunsul, şi mai ales finalul, arată că studenta mea era într-o dispoziţie jurnalistică de zile mari:
<<Încerc să vorbesc cu cât mai multe persoane implicate în acest caz.
După care încep să caut dovezi prin: acte, filmări ale acestora pentru a afla locul şi momentul în care s-a petrecut sau unde se aflau acele persoane la momentul respectiv.
Dacă acestea nu dau roade, încep „spionajul” infiltrându-mă la sediul X şi „împrietenindu-mă” cu câţi (sic!) mai mulţi oameni.
Bineînţeles că nu plec de acolo fără să „scotocesc” în locurile în care nu am acces.>>